free web hosting | free hosting | Business Hosting Services | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Petru Ursache
Drama generalilor - drama Armatei – drama noastră

„24 august 1944
... Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?
Fără ezitare, răspund:
- Ridic aviaţia de vînătoare.
El:
-Te înţeleg, fiecare cu datoria sa.
Eu:
- Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntîlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună.
Astfel a luat sfîrşit, la 24 august 1944, la orele 8,30, o convorbire telefonică intrată în istorie, între comandantul german al aviaţiei din Balcani, colonelul Eduard Neumann şi mine (Dan Vizanty), devenit comandantul grupurilor de vînătoare româneşti, cu baza pe aerodromul Popeşti-Leordeni. Pînă în ajun fusesem prieteni şi camarazi de arme”.
(Daniel Focşa, Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vînătoare. Prefaţă de Neagu Djuvara. Postfaţă de Ana Maria Vizanti. Iaşi, Institutul European, 2010, p. 119- 120)

Cine parcurge literatura memorialistică de război şi documentele de arhivă (am în vedere etapa estică, antibolşevică), la dispoziţia cititorului după Căderea Cortinei de Fier, constată două aspecte concepto-emoţionale care au pus stăpînire pe oştenii angajaţi în bătălie, din convingere, din raţiunea unor interese suprapersonale, majore: onoarea de a fi în slujba patriei, oricînd pregătit pentru luptă şi jertfă. Acest mod de a trăi şi de a-şi justifica existenţa se remarcă la militarii de carieră; un cod al datoriei, firesc la toţi cei care îmbrăţişau un asemenea destin, curajos şi umanist, fie la noi, fie oriunde. Codul îi înnobilează şi-i uneşte pe toţi, deopotrivă, şi pe învingători, şi pe învinşi. Dar onoarea nu are suport dacă nu este însoţită de datoria împlinită, recunoscută prin distincţiile (gradele, dar mai ales ordinele, medaliile) militare care se obţin numai pe cîmpul de luptă. Aşa se intră în legendă. Ostaşii de carieră şi încercaţi le poartă cu mîndrie, tinerii ard de nerăbdarea de a se arunca în luptă, să le obţină pe merit.
Avem în vedere timpurile normale.
Este drept că unele mărturii, devenite publice, datează din anii postbelici, datorate unor edituri de peste hotare; altele au apărut după balconiada din decembrie 1989. Nu fac notă distonantă între ele: nu se lasă acaparate de ideologia momentului. Din contra, se completează reciproc, în ansamblu ca şi în amănunt, aşa că reprezintă surse de informare de bază pentru realitatea istorică. Mai ales după pierderea războiului, adică după instalarea ordinii duşmane şi ucigaşe în existenţa noastră, ostaşii de toate gradele şi-au păstrat încredinţarea că şi-au făcut datoria, cu toată convingerea şi pînă la capăt, faţă de Armata română şi faţă de Ţară. Aşa gîndea, de pildă, generalul Nicolae Rădescu, „ofiţer eminent sub toate raporturile, erou în primul război mondial, decorat cu ordinul «Mihai Viteazul››, fost adjutant regal, fost ataşat militar al României la Londra, Şef al Marelui Stat Major”; şi, înainte de toate, adversar al comunismului. Era deja consemnat la domiciliu forţat, cînd celebrul Vîşinski a dispus înlăturarea lui din funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, ca să i se facă loc lui Petru Groza. „Nu am decît o singură vină, scria victimizatul într-un raport către Directorul general al Siguranţei Statului, aceea de a fi fost totdeauna şi de a fi rămas un devotat slujitor al Tronului şi al Ţării, ale căror drepturi le-am apărat cu îndîrjire şi fără teamă” (Apud Alexandru Duţu şi Florica Dobre, Drama generalilor români. 1944-1964. Editura Enciclopedică, Bucureşti,1977, p. 233). Sau generalul Constantin Pantazi, „o pildă a oştirii”, fost Ministru al Armatei în timpul războiului antibolşevic şi pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei: „Nu m-a silit nimeni să fiu ministru. Puteam pleca din guvern oricînd. Prin faptul că am stat în guvern tot timpul guvernării, înseamnă că m-am asociat la faptele guvernării, deci declar că îmi asum, în calitate de ministru, răspunderea ministerială” (Alexandru Duţu şi Florica Dobre, Idem, p. 212).
Drama generalilor era provocată, pe moment, de faptul că ruşii nu s-au purtat camaradereşte în baza statutului (privilegiat) de învingători. Sfidînd în stil propriu convenţiile admise şi respectate de secole, au căzut sub onoarea militară, spre dispreţul îndreptăţit al învinşilor. Au nesocotit protocolul stabilit prin armistiţiu ca literă de lege, pentru a-şi îngădui jafuri fără limite împotriva armatei, a statului, a naţiunii române. Din numeroase rapoarte de protest redactate de reprezentanţi ai elitei militare rezultă că nu cuceririle pustiitoare reprezentau răul cel mai mare venit din răsărit, ci batjocorirea slavă, umilinţa la care erau supuşi eroii, cînd li s-a pretins să se recunoască vinovaţi pe nedrept, să-i complementeze demagogic pe cotropitori, după cum citim:
„Nu m-am gîndit un moment că aş putea rămîne în oştire după ce am fost aruncat în închisoare alături de criminali şi borfaşi de rînd şi după ce, prin arestarea mea, s-a dat posibilitate ziarelor să mă considere mare vinovat de dezastrul ţării şi să mă insulte nemotivat, aşa cum s-a întîmplat. Am crezut însă că, înainte de a se hotărî asupra situaţiei mele, voi avea dreptul, cum are după legiuirile actuale cel mai umil funcţionar al ţării, să mi se dea posibilitatea să cunosc acuzaţiile ce mi se aduc şi să mi se dea posibilitatea să mă apăr. Cu documentele de care dispun, am convingerea absolută că voi putea doborî, fără nici o dificultate, orice acuzaţiune ce mi s-ar putea aduce şi că voi putea părăsi oştirea cu demnitatea cu care am servit-o 39 de ani, scăpînd de umilinţa în care am fost aruncat” (Alexandru Duţu şi Florica Dobre. Idem, p. 264).
Sau cazul generalului Ilie Şteflea, fost Şef al Marelui Stat Major şi comandant al Armatei: nu i s-a dat dreptul la replică pentru a-şi salva onoarea, a lui şi a oştirii totodată: dar a murit curînd într-o mare mizerie şi umilinţă, cu verdictul „criminal de război” dat de acuzatorul public Andrei Bunaciu. Aceeaşi durere sufletească, a umilinţei, l-a cuprins şi pe generalul Radu Korne; considera că „,arestarea sa constituia, în afara unei ilegalităţi flagrante” şi „o jignire adusă lui personal, cît şi întregii instituţii ostăşeşti” (Idem, p. 154). Fusese decorat în primul război mondial cu ordinele „Coroana României” şi „Mihai Viteazul” şi era considerat „unul dintre cei mai buni generali ai armatei române”. Comuniştii l-au închis pentru „uneltire contra siguranţei Statului”, condamnare fără temei, înscenare „flagrantă” a Tribunalului poporului, întemeiat în grabă după model moscovit. Nu s-a ţinut cont că era grav bolnav. A şi murit în scurtă vreme, în detenţie, la Văcăreşti.
Armata română a fost victimizată în totalitate, atît prin modul scandalos prin care i s-au impus condiţiile de armistiţiu de către ruşii ultrarăzbunători (în complicitate tacită cu aliaţii lor din Vestul democratic şi civilizat), cît şi prin Tribunalul poporului, instituţie juridică înfiinţată special pentru distrugerea instituţiilor fundamentale. Înainte de toate, a Armatei. De altfel, Tribunalul poporului a şi fost dizolvat în 1946, imediat după uciderea Mareşalului Ion Antonescu. I-au luat locul tribunalele militare centrale (Bucureşti, Iaşi, Cluj) şi regionale, cu scopul de a decima alte segmente ale elitelor româneşti, pînă la etnocid.
Drama generalilor, la care m-am referit, reprezintă o ilustrare. Autorii cărţii citate înscriu în fişe şi documente destinele tragice a 34 de generali români în frunte cu Ion Antonescu; scurte date biografice privind pregătirea militară, în ţară ori în străinătate, funcţii îndeplinite în formarea tinerelor generaţii, fapte de arme, locuri de detenţie, de suferinţă şi de moarte: Jilava (unde au murit 6 generali pînă în anul 1953, în condiţii de exterminare), Văcăreşti (cu 8 victimizaţi pînă în 1961), Aiud (cu 8 morţi pînă în 1952), Sighet (4), Gherla (3), Rîmnicu Sărat (2), Piteşti (1), Făgăraş (1), Capu Midia (1), Culme (1). Ei sunt (aşa cum apar în chip de aducere aminte şi de pomenire pe coperta a IV-a a cărţii semnate de Alexandru Duţu şi Florica Dobre) generalii: Aldea Aurel, Antonescu Ion, Arbore Ion, Băldescu Radu, Ciupercă Nicolae, Cornicioiu Grigore, Dobre Dumitru, Eftimiu Constantin, Iacobici Iosif, Ilasievici Constantin, Iordănescu Constantin, Kiriacescu Mihail, Korne Radu, Koslinski Gheorghe, Leoveanu Emanoil, Macici Nicolae, Măinescu Vasile, Mihăescu Ion, Negulescu Ion, Pantazi Constantin, Pascu Vasile, Păiş Nicolae, Pălăngeanu Emil, Racoviţă Mihail, Rosetti R. Radu, Rozin Gheorghe, Samsonovici Nicolae, Sichitiu Ion, Stavrescu Gheorghe, Stoenescu Nicolae, Vasiliu Constantin-Piky, Vasiliu Gheorghe, Voicu Mihail, Voiculescu Constantin.
Pînă în 1961, nu a rămas în viaţă niciunul; şi-au găsit sfîrşitul în temniţe. Li se adaugă şi alţi generali, fie că au murit în detenţie, dar peste evidenţa indicată în cartea citată (contraamiralul Horia Măcelariu), fie că au suportat tratamentul de izolare la domiciliu forţat ori au reuşit să se refugieze în Vest (Gheorghe Rădescu). Apare încă o serie lungă: Avramescu Gheorghe, Carlionţ Dumitru, Cialâc Gheorghe, Constantinescu Claps-Constantin, Dăscălescu Nicolae, Dragomir Nicolae, Dumitrescu Ion, Dumitrescu Petre, Ghineraru Nicolae, Jienescu Gheorghe, Mihail Gheorghe, Mosiu Gheorghe, Stavrat Olimpiu, Şova Nicolae, Teodorescu Iosif, Trincu Athanase. Iată ce înseamnă decapitarea unei instituţii în timp de „pace”, adică în stil bolşeocomunist. Acelaşi dezastru a fost provocat în toate sectoarele vieţii româneşti, începînd cu primele zile ale „armistiţiului”. O să ne ocupăm şi de ele, în curînd.
Deocamdată am în vedere Armata. Sunt în evidenţă peste 50 de generali şi fiecăruia i s-a înscenat cîte o variantă de proces, numai şi numai cu intenţia de răzbunare şi de asasinat în stil asiatic. Dacă împricinatul a dat dovadă de comportament impecabil în rolul său de oştean, cu atît mai rău pentru el. Cum să-i treacă ruşii cu vederea generalului Radu Konde faptul că oştenii români, pe care îi conducea (împreună cu generalii Corneliu Teodorovici, Nicolae Tătăranu, Octavian Georgescu) s-au dovedit superiori în luptele din sudul Rusiei, punînd stăpînire pe cetatea Sevastopol, considerată cea mai puternică fortăreaţă maritimă de pe planetă (după care urma Singapore), pe Crimeea şi pe o parte însemnată din zona caucaziană? Sau lui Horia Măcelariu care a stopat cu succes, în multe rînduri, năvala vaselor de război moscovite asupra litoralului românesc? Generalul Nicolae Macici nu era la locul faptei cînd bolşevicii au produs atentatul de la Odessa împotriva Comandamentului românesc, dar a fost chemat în instanţă sub învinuiri grave, inventate, absurde. Nicolae Rădesacu deţinea un adevărat palmares: măsuri legitime de apărare şi de redresare, în numele naţiunii române; dar s-au găsit pretexte de acuzare din partea opozanţilor porniţi spre decapitare cu orice preţ, fiind înarmaţi cu satîrul unei anume ideologii.
Nu am cuprins numele tuturor generalilor din epoca respectivă. Dar am temeiuri să cred că mai niciunul n-a făcut pactul cu diavolul. Comuniştii n-au reuşit (poate nici n-au îndrăznit!) să-i atragă de partea lor, cu acelaşi „succes” cum au făcut-o cu civilii, oameni cu răspundere în stat, foşti politicieni, jurişti, ministeriabili, scriitori, chiar clerici. La drept vorbind, şi ademenirea viza decapitarea, cu acelaşi preţ al umilinţei. Şi, am văzut, potrivit codului onoarei militare, umilinţa e mai rea şi mai urîtă decît moartea.
Partea cealaltă a armatei, fondul şi rezerva de cadre, de la tinerii absolvenţi ai şcolilor militare la ofiţerii superiori, căpitani, maiori şi colonei, a fost supusă aceluiaşi proces de lichidare, începînd cu cei mai buni dintre cei mai buni: unii au căzut prizonieri şi au luat drumul siberiilor, ca vînătorii de munte Aurel State şi George Fonea; sau aviatorul de elită, Dan Vizanty, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, bine cunoscut şi temut de piloţii armatelor adverse: s-a remarcat prin luptele de apărare a capitalei în timpul bombardamentelor anglo-americane, ca apoi să intervină în favoarea celor 1590 de prizonieri (-aviatori americani, englezi, canadieni), care, „cu concursul meu, au fost eliberaţi şi trimişi la Foggia, în Italia, după armistiţiul de la 23 August 1944, înainte de intrarea trupelor sovietice în Bucureşti” (Daniel Focşa, Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vînătoare. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 1029. S-a ales cu 5 ani de închisoare. Se citează, printre sute şi mii, cazul colonelului Ion Scurtu, comandantul Regimentului 11 Artilerie din Focşani: a căzut prizonier la Cotul Donului şi dus în lagărul de exterminare de la Oranki. Pentru că a refuzat îndemnul Anei Pauker de a se înrola în divizia Tudor Vladimirescu, sovieticii l-au condamnat la muncă silnică. Întrucît a beneficiat de amnistia dată de Hruşciov în 1955, s-a putut întoarce în ţară. Aici a luat-o de la capăt. „A fost întemniţat în penitenciarul Gherla pentru a ispăşi – decizie samavolnică – restul dintr-o pedeapsă amnistiată, cea primită în URSS. Mort în februarie 1956, la doar două luni după încarcerare” (Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar S. Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2008, p. 165). Aşadar, la întoarcerea în patrie, ostaşii au fost din nou aruncaţi după gratii, sub diferite pretexte. Cei mai mulţi s-au trezit eliminaţi din cadrele armatei, ca să fie aduşi în faţa tribunalelor militare şi condamnaţi la ani grei de temniţă; sau li s-au rezervat locuri umilitoare de muncă în viaţa civilă, paznici de noapte, magazioneri, muncitori cu ziua, mutaţi dintr-un loc în altul.
Între 1944 şi 1946, armata română era complet decapitată, iar în intervalul 1946-1947, odată cu asasinarea Mareşalului şi cu abdicarea regelui, a avut loc ultimul act, anume desfiinţarea în totalitate a oştirii române, de glorioasă tradiţie militară, cum s-a remarcat în ultimele războaie începînd cu cel al Indepenedenţei, din 1877. În 1961 murea în închisoarea Gherla generalul Voicu Mihail iar în spitalul Văcăreşti se stingea Rozin Gheorghe. Nici pe patul de moarte nu era lăsat în pace, în mijlocul familiei, sub îngrijire medicală. Împărţea acelaşi destin cu scriitorii V. Voiculescu şi Vl. Streinu zvîrliţi şi ei în închisori, cu suferinţe de moarte în spate. Dar cîţi nu erau în aceeaşi stare de inimaginabilă disperare!
A fost inventată, peste noapte, altă armată, de înlocuitori, alcătuită din indivizi culeşi din cele mai rău famate zone ale societăţii: bătăuşi de profesie, derbedei de prin mahalale şi porturi, sărăntoci ai satelor. Nu aveau nici Dumnezeu, nici repere morale; exact după dorinţa comuniştilor instalaţi la Putere cu secere şi ciocan, Putere care i-a instruit să execute o singură comandă: să ucidă!


sus