free web hosting | free hosting | Business WebSite Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


EDITORIAL

Mahalaua din cultură


         Poate că ceea ce s-a petrecut, după 1989, cu literatura română, intră într-o normalitate pe care noi nu ostenim s-o criticăm, văitându-ne în toate cele patru zări de soarta nedreaptă, care îl împiedică pe scriitor să fie şi să rămână în centrul atenţiei publice, recunoscut, adulat, remunerat ş.a.m.d. Poate stă în firescul lucrurilor ca literatura, odată scăpată de aservire, să însemne nu numai talent, ci şi competiţie, pretinzând, ca orice domeniu lucrativ, capacitate de adaptare la cerinţele pieţei, abilităţi de promovare, tehnici de intimidare /anihilare a concurenţei şi, probabil, multe alte aspecte care ţin mai curând de economia de piaţă decât de creaţia propriu-zisă. Fiindcă nu mai este suficient să scrii – mai bine sau mai rău, cui îi pasă? – ci să ştii să-ţi faci lobby (ori să ştii pe cine angajezi să ţi-l facă), să fii agresiv până la nesimţire şi, iubindu-te fără măsură, să te consideri cel mai bun, cel mai talentat, cel mai important creator de la Dumnezeu încoace.
S-a spus adesea că revoluţia a permis mahalalei să iasă în faţă, să ocupe toate funcţiile-cheie în stat şi să-şi bată joc, cu seninătatea analfabetului, de toate valorile naţionale. Înclin să cred că şi în literatură s-a întâmplat la fel. Avalanşa de cărţi proaste, publicate în tiraje confidenţiale şi, de obicei, din bani publici, o demonstrează. Orice consilier municipal, orice primar de comună/târg/sector poate să-şi publice aberaţiile, orice parlamentar trebuie neapărat să demonstreze că are talent (chit că acesta fuge de el ca dracul de tămâie), mă rog, orice persoană aflată într-o pasageră funcţie publică simte nevoia să demonstreze că „românul s-a născut poet”. Toţi par dornici să intre în nemurire, adeverind zicala conform căreia ce-i lipseşte chelului este tichia de mărgăritar.
         Şi-au apărut poeţi câtă frunză şi iarbă, stivuitori de cuvinte ce nu spun mare lucru, care mai de care silindu-se, cvasi-narativ, în texte din care n-ai ce înţelege, să-şi demonstreze „postmodernismul”, „transmodernismul” ori măcar „sincronismul”, cu alte cuvinte, alinierea, şi în domeniul poetic, la politicile UE. Porniţi din fundul mahalalelor, cu un bagaj redus de cunoştinţe şi cu un vocabular de circa 100 de cuvinte, „poeţii” de care geme ţara se sclifosesc scriind despre nimic, în ciuda pretenţiilor afişate, că revoluţionează scrisul, adunând în text înjurături, sex dezmăţat, întâmplări stupide, sordide, trimiteri jalnice la ceea ce au scris alţii de mii de ori mai bine, precum şi multe alte prostii. Dacă ar exista un decantor, dacă am putea vorbi, în cazul acestor poeţi fabricaţi în barurile de cartier, despre imaginaţie/forţă transfiguratoare/capacitate de zămislire a unui univers poetic etc., ar conta prea puţin dacă sursa lor de inspiraţie ar fi Dumnezeu, natura, textul care se scrie pe sine ori papucii de casă în care pisica a lăsat amintiri de neşters.
         Poetul pornit din mahala e mândru că n-are pic de cultură, că, lipsit de instrucţie, poate dispreţui tot ceea ce nu înţelege, începând cu noţiunile elementare de poetică şi terminând cu înaintaşii. Cel ce n-a avut bunul simţ de a parcurge lecturile obligatorii în şcoală, fiind mult prea ocupat cu haimanalâcul prin suburbii ori cu mersul în gaşcă la internet-cafe, are tot dreptul să se considere generaţie spontanee. Literatura începe cu el, tot ce scrie el este „nou şi original”, fiindcă aşa se întâmplă când nu citeşti nimic: nu ştii că există milioane şi milioane de cărţi în care temele tale poetice au fost ilustrate cu incomparabilă forţă de expresie şi imaginativă.
         Mi s-a întâmplat să cunosc astfel de „poeţi” şi, uitând de vorba aceea, că nu-i bine să te pui cu prostul, fiindcă are creierul odihnit, am intrat, nu o dată, în belea. Unul, de exemplu, scria sonete în vers alb. Când i-am atras atenţia că sonetul este o poezie cu formă fixă, mi-a râs în nas, anihilându-mă cu afirmaţia că el „revoluţionează” sonetul, că-l scrie cum îi dictează inspiraţia de moment şi starea naturală. L-am lăsat în pace pe sonetistul cu naturelul simţitor – în fond ce altceva puteam face eu, o profesoară de limba şi literatura română? – şi aud că e bine-merci, a ajuns la al nu ştiu câtelea volum, e premiat, tradus în limbi de circulaţie, plimbat prin străinătate şi foarte bine plătit pentru ceea ce (nu) face în domeniul culturii. Sigur, trăim într-o lume pe dos, unde valorile sunt marginalizate, iar nonvalorile scoase în frunte, o lume în care, sub stindardul „înnoirii”, se distruge totul şi nu se pune nimic în loc, o lume în care golanii devin preşedinţi de stat, analfabeţii – profesori universitari, orbii – ghizi turistici, iar pelticii – oratori ovaţionaţi. În lumea noastră pe dos, spiritul critic nu mai funcţionează, raţiunea doarme, sufletul e marfă scoasă la vânzare, iar ruşinea a dispărut cu desăvârşire. Obrazul gros a depăşit politicul şi a invadat inclusiv domeniul în care nu avea ce căuta, respectiv cultura. A devenit... ceva normal, un rău acceptat cu resemnatul „aşa-i în România”, de când sunt „oameni de artă şi cultură” versificatorii penibili de teapa celui care şade-n capul statului, de când finii, cumetrii, acoliţii, fanii şi alţi ipochimeni din structurile de tip mafiot au statut de consilieri pe probleme de cultură, de când tot ce-au emanat mahalalele a devenit autoritate „artistică” (prin aceasta înţelegând banii şi puterea de a hotărî cine intră în manuale, în dicţionare, în USR şi în Academie, cine primeşte fonduri pentru cărţi şi reviste, cine e premiat, cine e tradus, cine se plimbă pe afară, cine trăieşte bine şi cine moare neştiut).
         Şi, cum nu poate opri planeta, ca să coboare, ce face scriitorul autentic în aceste condiţii? Uneori înnebuneşte, alteori se apucă de băut sau de cultivat porumb şi rapiţă, câteodată se sinucide dar, cel mai des, ajunge să fraternizeze cu mahalagiul lipsit de talent, dar cocoţat în structurile puterii; devenit o umbră a celui care-a fost, se pupă-n bot cu mitocanul, îi scrie/rescrie cărţile, îi compune cronici de promovare şi-l legitimează ca scriitor al neamului. Aceasta pentru simplul motiv că, la noi, cu ruşinea mori de foame.

Valeria MT


sus