free web hosting | website hosting | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Cu gândul la Ziua lui Andersen şi a Cărţii pentru Copii

Doina CERNICA
Libelula şi Linul pe feţele apei


Fetiţa o ştia de pe luciul apei. Apa era un râu, care atunci când trecea prin dreptul pâlcului de răchite făcea un cot şi îşi încetinea curgerea, întâi ca să le vadă mai bine, apoi ca să mai stea de vorbă. Cu timpul, acest micuţ ocol formase un ochi de apă liniştit, care îi plăcea şi Broaştei Ţestoase şi ei, şi brotăceilor şi peştişorilor. Dar cel mai mult Libelulei, care nu se mai sătura să zboare deasupra lui, să se dea peste cap într-un zumzet vesel şi să cânte subţirel alunecând pe luciul ca o oglindă. O oglindă însă în care te vedeai, dar prin care şi vedeai. Libelula se bucura şi să-şi admire aripile transparente, care în razele soarelui scânteiau multicolor ca nişte mici curcubeie, dar şi să stea nemişcată aproape de suprafaţa ochiului de apă, privindu-i adâncul cu ochii ei parcă mai mari decât propriul cap, dacă nu şi mai mari. Erau atât de mari, încât, atunci când erau neliniştiţi, aşa cum erau acum, întreaga lume părea neliniştită.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă dulce Fetiţa.
- Nu mai pot să fac tumbe în aer şi să dansez pe luciul apei, pentru că atunci când privesc în adâncul ei, nu-l mai zăresc pe Lin. Nici chiar în răstimpul în care soarele se află drept deasupra râului, Linul nu se mai iveşte ca înainte. Ziua nu mai este frumoasă fără el, îi răspunse Libelula, iar cele patru aripioare transparente şi multicolore totodată se lăsară în jos, ca patru floricele ofilite. Eu nu pot să aflu ce i s-a întâmplat, suspină gata să plângă, dar tu poţi să cobori şi să-l cauţi. Poate a plecat departe, poate este în suferinţă şi are nevoie de ajutor.
Fetiţa ar fi vrut să o mângâie, dar în loc de asta se întoarse descumpănită spre Broasca Ţestoasă. Ochii ei ca două seminţe de mac o priviră cu bunătate.
- Du-te! Când ai să-l găseşti, ai să ştii care dintre peştişorii ochiului de apă este Linul.
Într-adevăr, când coborî în apa călduţă, îl găsi şi îl recunoscu imediat. Stătea aproape de suprafaţă, pe un pătuc săpat în mal, cenuşiu întunecat ca şi mâlul. Avea ochii înceţoşaţi, iar aripioarele abia i se mişcau. Nu se clinti când o văzu pe Fetiţă, iar ea ştiu că era atât de slăbit, încât nici dacă s-ar fi speriat nu ar fi avut putere să fugă. Dar nu se speriase.
- Ce e cu tine, Linule?
Glasul lui era abia o şoaptă, dar Fetiţa îl auzi.
- Noi, linii, ne ivim pe lume într-o cămaşă de prinţ. Ea ne apără de prea frig şi de prea cald, de dinţii pietrelor şi de urzicătura frunzelor. Dar într-o zi m-am rătăcit în pădurea ierburilor-cuţit. Am izbutit să scap cu greu din desişul lor, însă degeaba. Lamele tăioase mi-au sfâşiat cămaşa. Fără ea, noi, linii, nu putem trăi. Fără ea, am să mor curând. Tăcu istovit. Trupuşorul lui pulsa rar, privirile îi era înnegurate şi Fetiţa ştiu că nu mai era mult până când aveau să se întunece cu totul.
- Odihneşte-te, cruţă-ţi puterile, o să te faci bine! îl încurajă, abia mişcându-şi buzele, de teamă că până şi ele puteau, mişcând apa, să-l rănească.
- Nu, ţipă speriată Libelula, când îi povesti totul. Aripioarele i se ridicaseră şi se lipiseră una de alta, încât Libelula părea acum un fulger, gata să ardă în aer. Doar ochii îi rămăseseră la fel de mari, atât de mari şi de trişti, încât lumea întreagă era numai tristeţe şi durere.
- Nu putem să-l ajutăm pe Lin?
Şi Fetiţa, şi Libelula se uitau cu nesfârşită speranţă la Broasca Ţestoasă. Dar ochii ei ciudaţi nu le vedeau, aţintiţi dincolo de zarea şi timpul lor. După un lung răstimp, se adună în ea şi se întoarse spre ele. Dar nu se hotăra să vorbească.
- Spune-mi! strigă atât de sfâşietor Libelula, încât ochii Fetiţei se umplură de lacrimi. După care adăugă abia auzit ceea ce descoperise dintr-odată: Nu are rost, nu vreau să mai trăiesc, dacă Linul moare!
Broasca Ţestoasă oftă prelung, apoi îi spuse ce avea de făcut.
- Mă ajuţi? o întrebă grăbită Libelula pe Fetiţă. Nu avem timp de pierdut!
Fetiţa se aşeză tăcută în iarba din grădină. Libelula începu cu o viteză ameţitoare să-şi deşire aripile, iar Fetiţa să facă un ghem mare din firul lor transparent şi de culorile curcubeului totodată. Când termină, Libelula se aşeză sfârşită lângă ea. Căpşorul îi tremura de durere, dar, mai mari decât el, ochii ei căpătaseră o strălucire neobişnuită. Fetiţa căută prin iarbă, până găsi două pene de nagâţ. Cu ele, se puse pe împletit şi oricât de tare o dureau mâinile de oboseală, nu se opri, până când nu termină cămăşuţa. Scânteia în lumina soarelui şi cosaşii din iarbă, şi melcişorii de pe tulpinile răchitelor se adunară să o vadă şi să o admire. Era cu adevărat o cămaşă de prinţ. Ochii Libelulei se luminară de mulţumire.
- Acum, te rog să i-o duci. Eu nu mai pot ajunge pe malul apei.
Fără minunatele ei aripi şi cu picioruşele subţiri care nu erau făcute să meargă, Libelula era mai neputincioasă decât o frunză căzută pe pământ.
Fetiţa luă cămaşa, plecă şi când ajunse la râu coborî în ochiul de apă. O clipă mai târziu, ar fi fost prea târziu. Linul nu se mai mişca şi oricine ar fi putut să creadă că a murit. Dar când Fetiţa, ajutată de un pui de crap jucăuş şi bucuros să fie de folos, îi trase cămaşa pe trupul moale, Linul învie dintr-o dată. Aripioarele lui începură să bată uşor apa, iar peştişorul prinse din nou extraordinara lui culoare brun-verzuie. Îşi privi încântat cămaşa:
- E mai frumoasă, cu mult mai frumoasă decât cea dinainte! Apoi se întoarse plin de recunoştinţă către Fetiţă: Spune-mi, cum, cum să-ţi mulţumesc?
- Nu mie, şopti Fetiţa. Libelulei.
- Cine este Libelula?
- O făptură minunată pe care poate ai zărit-o zburând în aer şi dansând pe luciul apei.
- Acum, dacă mi-ai spus, îmi amintesc că uneori, când soarele se oglindea pe suprafaţa sa, o rază cu aceste culori şi transparenţe pe care le are şi cămaşa mea cea nouă se zărea plutind deasupra noastră. Atunci, dintr-odată, şi eu mă înveseleam şi încercam să dansez, în apă, după dansul ei. Era ca şi cum am fi dansat împreună! râse fermecător şi Fetiţa înţelese de ce Linul îi era atât de drag Libelulei.
Mai întârzie o clipă pe malul apei, urmărind zbenguiala şi tumbele Linului sub luciul ei limpede. Apoi văzu apărând o libelulă, care descoperind jocul Linului începu să danseze deasupra. O zări şi Linul, care îşi scoase imediat căpşorul deasupra apei şi-i strigă voios:
- Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, frumoasă libelulă, pentru cămaşa mea fără pereche! Vino şi mâine, vino în fiecare zi, să ne jucăm împreună!
Libelula îi zâmbi drăgălaş, deşi nu înţelesese pentru ce îi mulţumea, îi admiră cămaşa la fel de fină ca aripile ei, îl găsi deosebit de atrăgător cu solzii lui lucind când brun, când verde, şi-şi înclină capul cu graţie. Aveau să se vadă şi să se bucure împreună de toate zilele verii.
Fetiţa le făcu un semn cu mâna şi se întoarse în grădină, la libelula ei. Şi cum era acum, fără aripi, pe jumătate prăbuşită pe pământ, ca o frunză toamna, strânsă în ea însăşi de frig, pentru ea rămânea tot fără seamăn. Libelula se însufleţi când o văzu:
- Ai ajuns la vreme?
- Da, Linul şi-a recăpătat viaţa şi puterile. Nimeni în lumea apei nu e atât de frumos ca el în cămaşa lui de prinţ împletită din aripioarele tale.
Libelula îi sorbea fiecare cuvânt, nu se mai sătura să o asculte povestind despre jocul lui în apă şi despre piruetele lui deasupra apei. Altceva Fetiţa nu-i mai spuse şi Broasca Ţestoasă o mângâie cu o privire caldă.
Însă Libelulei îi era de ajuns. Trupul i se usca grăbit, dacă l-ai fi atins din nebăgare de seamă, ar fi putut să se sfărâme, dar ochii ei, fericiţi, erau acum atât de mari, încât era ca şi cum lumea întreagă ar fi fost fericită.


sus