free web hosting | free hosting | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Vladimir Udrescu
Şerban Codrin şi literatura de sertar (I)

 

A curs cerneală berechet – în dezbateri şi polemici turmentate, la foc încrucişat, de pe poziţii doctrinare contondente – pe tema literaturii de sertar: a existat au ba? Opiniile au fost împărţite, după cum diferite au fost şi argumentele, dar, mai cu seamă, interesele şi mentalitatea combatanţilor. Unii au vorbit despre realitatea „rezistenţei prin cultură”, alţii de falsitatea conceptului.
Fapt este, însă, că revelaţia postdecembrismului a constituit-o, înainte de orice, un gen al autobiograficului: jurnalul. Un tip de confesiune care, în câteva cazuri, a forţat poarta marii literaturi, după expresia unui critic. Situaţia e ilustrată îndeosebi de N. Steinhardt (Jurnalul fericirii), I. D. Sârbu (Jurnalul jurnalistului fără jurnal) şi Petre Pandrea (seria de memorii ale „mandarinului valah”). Trei autori care au provocat şi o reaşezare a scării de valori în scrisul românesc postbelic. Şi care le-a modificat şi lor, radical, biografia literară.
Chestiunea care se ridică, însă, este: în ce sens constituie aceste jurnale (dar şi alte volume de memorii şi corespondenţă, între care merită amintit şi Jurnalul anului revoluţionar 1989 al lui Leonard Gavriliu) ceea ce se cheamă „literatură de sertar”? Nu cumva aceste jurnale chiar nu erau destinate tiparului? Lăsate, aşadar, din motive obiective, în afara audienţei publice? Destinate – unele cu limbă de moarte – să fie editate peste un număr oarecare de ani de către urmaşi ori alţi legatari? Ca să nu mai precizăm că jurnalul, în definitiv, e o mărturie pentru sine. Şi abia mai apoi, dar nu obligatoriu, o depoziţie pentru restul lumii. Caz în care, nu o dată, confesiunea e trucată, neautentică „aranjată” pentru posteritate, în vederea obţinerii unui card favorabil de altitudine morală, pe baza unei schiţe de portret alterat. În nu puţine situaţii, un certificate de combatant antisistem, de insurgent. Oricum ar fi, real sau falsificat, jurnalul rămâne ceea ce este: un document pus sub lacăt. În niciun caz, literatură „samizdat”, care să fi avut circulaţie şi influenţă, să fi putut face vreo breşă în carcasa paradigmei ideologice ori să fi produs vreo fisură tectonică în conştiinţa publică.
Metaliteratura nu este, aşadar, „samizdat”. O atare accepţiune nu şi-o poate aroga decât scrisul căftănit în veşmintele ficţiunii. Or, România n-a avut decât cu totul accidental o asemenea literatură. Spre deosebire, bunăoară, de vecinii de la est, care au dat, între mulţi alţii, pe Zamiatin (Noi) şi Soljeniţân (Arhipelagul Gulag), pe Pasternak (Doctor Jivago), Râbacov (Copiii Arbatului) şi Grossman (Viaţă şi destin) şi alţii. Fără nicio îndoială, atât memorialiştii, cât şi autorii propriu-zişi de opera ficţionale şi-au asumat conştient riscuri teribile, gesturi sfidătoare, în condiţiile terifiante ale propriei existenţe.
Problema „literaturii de sertar” ţine, evident, de relaţia ficţiune-memorialistică. Literatura propriu-zisă e una, iar jurnalele sunt alta. Adevărate tentativă de spargere a blocadei cenzurii, a clişeelor proletcultiste, într-o epocă agresiv convulsionată ideologic, au reprezentat-o scrierile ficţionale. Atâtea câte au fost, fiindcă, din nefericire, numărul acestora e restrâns. S-au scris, totuşi, atunci: romanul lui Dinu Pillat (Aşteptând ceasul de apoi), amintirile deghizate în roman ale lui Blaga (Luntrea lui Caron), romanele lui I.D.Sârbu (Lupul şi catedrala şi Adio, Europa!) etc. Toate acestea, precum şi jurnalele amintite mai înainte au fost socotite corpuri delicate, piese „reacţionare” la dosar, mai ales că unii dintre autorii lor aveau un trecut „deocheat” ori fuseseră deţinuţi politici. Lui Dinu Pillat i se reproşa conţinutul „mistico-legionar” al cărţii. Blaga fusese marginalizat cu totul, scos de la catedră, din biblioteci şi Academie, i se interzisese a mai publica. Sârbu şi Pandrea, ca intelectuali de stânga şi „tovarăşi de drum”, ieşiseră din front, aveau „gură mare” şi atitudini, bineînţeles, „duşmănoase”. Steinhardt refuzase să-şi toarne prietenii-intelectuali. Niciunul n-a mai apucat prăbuşirea comunismului.
Şi, totuşi, a mai existat un scriitor, între cei foarte puţini, care ilustrează existenţa „literaturii de sertar”. Este poetul, dramaturgul, prozatorul şi eseistul Şerban Codrin. Între anii 1985-87, cu unele completări în 1989 (dar şi ulterioare), el a compus un amplu poem, intitulat Testamentul din Strada Nisipuri sau Poeme din Cartea de muncă. Rămas în manuscris până în 2000, când a fost publicat, prescurtat, de Ioan Vieru, apoi, în 2002, de Nicolae Tzone, într-o ediţie incompletă, poemul a fost cunoscut, totuşi, în epocă, de câţiva editori, redactori şi scriitori, Codrin adresându-li-se acestora cu o naivitate sinucigaşă. Frisonaţi de mesajul cărţii, toţi l-au sfătuit, cu părintească pedagogie, să-şi ia rapid tălpăşiţa şi să se ascundă unde o vedea cu ochii, fie şi în gură de şarpe. S-au lepădat de el ca de Satana.
Este sugestivă odiseea manuscrisului. „În 13 aprilie 1987 – notează autorul – am predat dosarul cu poeme lui Mircea Ciobanu, lector la Editura Cartea Românească. Răspunsul a fost: se respinge din motive politice. Alex Ştefănescu, de la „România literară”, mi-a prorocit că nu va fi publicat niciodată. Mihai Ungheanu, Artur Silvestri, Ion Gheorghe şi Cezar Ivănescu de la „Luceafărul”, se opuneau, de asemenea, cu vehemenţă, publicării.” Alungat din toate editurile şi revistele („Ia-ţi manuscrisul şi pune-l pe foc!” – l-a îndemnat, panicat, un redactor), autorul şi-a văzut dosarul cu poeme ajuns, în cele din urmă, printr-o întâmplare providenţială, în mâinile istoricului literar Marian Popa, care l-a citit şi l-a păstrat, fără a-l divulga „organelor”, pentru a-l comenta pe larg şi elogios, mai târziu, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, fără a mai aştepta tipărirea cărţii.
Prezentele consideraţii au în vedere, din motive subînţelese, cartea în manuscris din 1985-89.
Testamentul… este, după expresia autorului, „un fel de cronică a dramaticului ultimo răstimp de o sută de ani”, o insolită „comedie inumană”. Mai exact, o distopie epopeică; un oratoriu parodic, în care constantele lirice sunt intersectate de inserţii epice şi jurnalistice. Nu mai puţin, în conceperea whitmanianei structuri simfonice, se identifică şi vocaţia dramaturgului care este Codrin. Trimiterea la alegoria dantescă este evidentă, mai cu seamă în primele trei secţiuni: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul (toate scrise între 1985-89, dar sumarul cuprinde inclusiv texte mult mai vechi, încă din anii 1965-1968). Ultimele două părţi ale poemului sunt redactate în 1987: Apocalipsa după lampa lui Ilici, Revoluţionarul de profesie şi 1989, Confesiune despre Mustăciosul tuturor popoarelor, Cel mai mare şi mai tare, Tătucul de la Soare-Răsare. În acelaşi timp, un duh Orwellian străbate întreaga construcţie ficţională, dar se simte şi ceva din imaginarul antitotalitar din romanele Cevengur de Andrei Platonov şi Noi de Evgheni Zamiatin.
În Divina Comedie, florentinul poet exilat pornea într-o călătorie iniţiatică, totodată fantastică şi alegorică, întru descoperirea unei lumi a virtuţii, libertăţii spiritului şi gloriei, însoţit de latinul poet Vergilius. Şerban Codrin îşi ia drept ghid şi magistru pe „omul Virgil, inventatorul poeziei”, dedat îndeosebi unor „osteneli bahice”, prin Infernul, Purgatoriul şi Paradisul „veacului nostru de pomină”. Altfel spus, prin cosmosul utopic comunist. Tărâmurile în care poetul român îşi plasează umana viermuială caleidoscopică poartă stigmatul ororii şi al terorii, pecetea boicotului moral. Nici vorbă, desigur, de vreun ţinut unde nu este durere, întristare şi suspin. Principiile antagonice ale vieţii pământene se diseminează în plasma existenţei ilogice şi groteşti de pe meleagurile unui imaginar fantasmagoric. Infernul e populat mai ales cu exponenţi ai eroicei clase muncitoare, dar şi cu experţi în şantaj social. Purgatoriul a fost rezervat intelectualităţii, categorie contradictorie prin fire şi spirit, cu mentalitate, nu o dată, piezişă directivelor oficiale. Pentru ca, în Paradis, să fie expediaţi nomenclaturiştii şi camarilla lor, ba chiar şi Cei patru Mari Dascăli ai Popoarelor.
Prin această atroce „noapte a istoriei” mărşăluiesc poetul şi „omul Virgil” spre „orizonturile Omului Nou, unde încap numai gloriosul Satan, reflectoarele din turnurile de pază, gardurile din sârmă ghimpată şi lumina neagră de la Soare-Răsare.” O escapadă teribilă, „cu sufletul la gură”, mai ales prin „terifiantul abis” al Infernului, cu „negurosul lui coşmar, puhoindu-şi obsedant cruzimile şi puroindu-şi disonant flăcările mari, flagelurile, întunecimile...” Aici se află un „ocean omenesc”, locuit de o uluitoare şi browniană varietate de personaje cu „carte de muncă”: acari şi betonişti, pădurari şi geamgii, casieriţe sau vânzătoare de lozuri, buldozerişti şi văcari, paznici şi covrigari, lutieri şi miliţieni, gunoieri şi fotografi, cârciumari şi forjori, vânători şi tinichigii, tractorişti şi hingheri. Ba chiar şi Părintele Ceresc se află printre aceste figuri de rând, ca unul care fusese izgonit din Împărăţia Lui. Un filosof l-a renegat, pe când un altul, un „filosof proletar, dindărătul bărbii lui spumoase” chiar l-a înlocuit. S-a proclamat Noul Dumnezeu şi, propovăduind „sfânta ură”, „a promis Paradisul, cu mistice parăzi mărşăluind sub drapele din sângele oamenilor”. Părintelui Ceresc nu i-a mai rămas decât „să supravieţuiască în dragostea bărbatului pentru femeia lui şi în câte o bucurie simplă”. Astfel că Atotputernicul, învins fiind, decretează jălalnic: „Speranţă fără nicio speranţă!”. Într-un fel, ca-n Virgiliu, călăuzitorul lui Dante: Una salus victis nullam sperare salutem!
Aşadar, victime şi călăi, deopotrivă, într-un univers în care lipseşte salvarea; un microcosm sigilat de o „mocirloasă revărsare de minciună amestecată cu impostură”. De-o pildă, betonistul constată că „iarba funcţionează după grafice”; ba chiar, aşa după cum „cântă ziarul”: „se vor întocmi planuri cincinale de măsuri şi termene şi responsabilităţi, pentru ca frunzele salcâmilor să-şi îndeplinească, ba chiar să-şi depăşească producţia de umbră”. Ca-n Cevengur: şi acolo comuniştii făcuseră planuri pentru a înhăma soarele şi a-l pune la treabă. Casieriţa de la bufetul cu autoservire observă cum „oameni sărmani înghit un colţ de pâine pe un colţ de masă veche” şi „cum linguri de aluminiu, strâmbe, ulcerate, urcă la guri ceva iluzoriu ca apa morţilor”. Degradarea umană şi suferinţa sunt generale şi fără leac: „e o revărsare devastatoare a foamei”, constată plăcintăresele care „îşi trec săpunul ieftin din mână-n mână”, dar ştiind ceva din propaganda despre „stafia care vesteşte pe Noul Mesia”. Cantonierul vieţuieşte în „amarul întuneric, în amarul soare al beznei”, iar culegătorul de fasole „se încovoaie cu dihania păroasă a nopţii în spate”, fiindu-i „frică între marele gol al tuturor beznelor şi marele plin al pământului”. Laborantul cunoaşte, la rându-i, că „de dragul campaniei de protecţie a cobailor, secolul probează de-a dreptul pe oameni”. Mai mult, într-o enumerare de tip Moşii (Tablă de materii) de Caragiale, „în laboratorul unde viaţa îşi experimentează cicatricele (...), unde teroarea, viclenia, frica...” sunt la ele acasă; în acel spaţiu, care poate fi un laborator alchimic al lumii, coexistă „gulagul noua revoluţie agrară realismul socialist ascuţirea luptei de clasă exportul de revoluţie colectivizarea agriculturii educaţia prin muncă imperialismul stadiul cel mai înalt al capitalismului genocidul” şi altele, în acel laborator „moartea, moartea, moartea...” este suverană. Culegătorul de litere are, între altele, şi chinuitoarea îndeletnicire de „a aduna sămânţă de plumb cu sămânţă” pentru a da înfăţişare atotputernicilor care preschimbă matca istoriei „până când le încape mausoleul între osuare şi însemnele adoraţiei. Ca o nouă Hecubă, florăreasa se lamentează „pe ruinele istoriei”, „îndărătul parfumului de trandafiri”. Zadarnic: bocetul ei „e luat cu asalt de limuzinele negre care plimbă prezidiile”. În registre diferite, personajele sunt privite când cu ironie sau compasiune, când cu accente pamfletare ori demitizante. Sentimentul alienării şi al dezagregării fiinţei, al angoasei şi al eşecului este preponderent, totalizant şi tenace. Infernul „privit în ochi” rămâne un „infinit hrănit cu belşuguri de înfrângeri”, un izvoditor de „dezolante ravagii”. Fiindcă, după spusele pândarului, „oricât aş fugi de propria mea alcătuire, o umbră se ţine de mine”. Umbra Sistemului Totalitar...
La rându-i, Purgatoriul e hărăzit unor personaje cu formaţie intelectuală, supuse aceloraşi ipostaze ale damnării. Nici în acest spaţiu, prevăzut cu labirinturi şi ocolişuri, cu „cer incolor” şi „fantastice peisaje în mişcare”, existenţa nu-i anodină. Cei doi peregrini constată că „învingătorii aici îşi desăvârşesc opera”. Mai cu seamă, poetul, cel ce „tescuieşte tenebrele până îi vibrează în degete muzica sferelor, când mângâie scaieţii”. Îşi târăşte zilele alături de actori şi moralişti, cenzori şi rapsozi, cantori şi arhitecţi, doctori şi fântânari, strategi şi biografi, dirijori şi corespondenţi de presă, educatoare şi arhivari, psalmişti şi metafizicieni, popi şi pietrari. Şi mulţi alţii. Toţi – „tălpile bătătorite ale unor sărăntoci din infern”. Arhivarul are pe conştiinţă greaua povară a dosarului unui „biet duşman al poporului”, căruia „i-a ştampilat poezie cu poezie”. Să se înveţe minte: fiindcă „pe Tătucul tuturor popoarelor nu l-a evocat în lungi epopei”. Poetului i se părea că „pe măreţul Kremlin apasă carâmbi potcoviţi!” N-a binevoit să preamărească nici „gestul epic al mujicului predând Statului orzul până la ultima firimitură de turtă”. Astfel că a fost omorât cu bâtele şi îngropat „sub o stivă de butuci, în Siberia, într-un lagăr pentru fericirea omenirii”.
Paradoxurile existenţei sunt sintetizate de un comentator. Acesta povesteşte că, într-o piaţă, „pavoazată sărbătoreşte cu portretele lui Vladimir Ilici, între coloane cu drapele, se distribuie conserve americane de carne”. Timp în care oamenii muncii, „în şuvoi nesfârşit, mărşăluiesc asupra imperialismului!”. Fără a avea, după cum se ştie, o şiră a spinării dreaptă, oportuniştii constituie o plagă socială toxică, subminând echilibrul moral. Coristul, de pildă, „n-a refuzat nimic niciodată: cânt ceea ce mi se planifică”. Lipsa de „orice preferinţe şi luări de atitudine în şedinţe îi procură locuinţă, piscină la munte, nisipuri de aur la mare, limuzine, stipendii însufleţitoare”. Dizeuza se destrăbălează conform gusturilor clienţilor, această „târlă de proşti menită să îndure toate scrâşniturile”. Uneori, o face pentru „a-şi mai adăuga o limuzină la propria vilă”. Într-o lume bulversată etic şi spiritual, moralistul susţine că „lozinca tuturor împotriva tuturor” este „Călăriţi un cal mort!” Doar pictorul „singur în peştera nopţii”, cutremurându-se „frânt şi deznădăjduit” zugrăveşte „scene de vânătoare”, ca într-un soi de exorcism, proclamându-se „biruitorul fără altă speranţă decât în frică”. Un popă, „duhovnic modern”, „se teme straşnic de inspecţii: Jale mare, vine protopopul. Fir-ar mama lui a dracului”” Sigur, ar putea „să-i facă vânt la mănăstire”, deoarece are apucături cam necurate. Când se închină la icoane, bunăoară, se întreabă câţi bani ar scoate dacă le-ar vinde pe sub mână. Se consolează, însă, de acest gând vrăjmaş, „bâjbâind pe sub poalele altarului după o sticlă de coniac: Primeşte-l, Doamne, că mare-i grădina Ta, proprietate colectivă a îngerilor militarizaţi!” Numai viitorologul tălmăceşte visul omului, prin mărturiile unui supravieţuitor: „lupta de clasă şi de rasă, condamnarea la munca silnică pe viaţă pentru o ridicare a ochilor spre cer, îngenuncherea garoafelor dinaintea bocancilor de bronz ai Supremului Dascăl”. Un teritoriu în care moralitatea coexistă cu derogarea de la preceptele virtuţii, spiritul gregar cu elogiul bravurii, abjecţia cu aspiraţia la purificare. „Cum trece timpul până la sânge” meditează, la un moment dat, seismologul.


sus