free web hosting | free hosting | Business Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Cărţi prezentate de

Valeria Manta Tăicuţu

 

Diana TRANDAFIR: „Translucide”, Ed. Vinea, 2011

Elegant şi delicat, volumul de debut al Dianei Trandafir reuşeşte să-l convingă pe cititor că se află în faţa unei opere de maturitate, rezultat al unei inefabile decantări. Lirismul concentrat pare a fi principala calitate a poemelor structurate în trei secţiuni: „Altă ninsoare”, „Inteligenţa umbrei” şi „Doamna cu rozariu”. Deşi se face des referire la persoana autoarei, stările sufleteşti nu sunt notate direct, preferându-se înregistrarea consecinţelor transfiguratoare ale acestor stări („mi-am propus să privesc lumea/ doar de la o anumită distanţă/ şi să nu mă încurc în lucrurile/ esenţiale/ Ocheanul întors îmi arată/ propriu-mi ochi deschis şi orb” – „Ochean”). Orice carte este o sumă de iluzii de care ar trebui să ne ferim („Oricât mi-am propus s-o evit/ tot mai intru în librăria cu iluziile/ care zac pe rafturi” – „Chemare”) şi totuşi, mirosul de cerneală proaspătă exercită o irezistibilă fascinaţie: „De când mă îmbrac în albastru/ a început să-mi miroase/ mâinile a cerneală [...] Mai bine mă-nvălui în voaluri/ translucide/ şi să încep să număr stelele/ de la minus la plus infinit” – „Veşmânt”).
Clamarea subiectivităţii vine însoţită de recunoaşterea pericolului de a vedea lucrurile altfel de cum fiinţează ele în realitate: „Sunt preocupată de mine/ nepermis de mult/ ca şi când cei din jur/ ar aparţine unei realităţi/ de rangul doi/ Uneori acest gând păgân/ îndepărtează toţi zeii/ Nu mai rămâne decât apa oglinzii/ rece şi grea/ ducându-se în adâncuri” („Ego”).
Diana Trandafir nu se miră şi nici nu se revoltă, ci notează cu (aparentă) detaşare ecouri dintr-o lume care şi-a pierdut sensul, valoarea şi misterul: „Pe tabla de şah se rotesc/ două sfere de sticlă/ mulţimi mărunte şi agitate/ fiecare cu nebunul său/ care declară război/ altui nebun/ agitând stindarde de sticlă/ sunând din trâmbiţi de sticlă/ copii şi neveste au case/ de sticlă/ şi televizoare fără vedere/ se zăresc prin cranii transparente/ nebunii cu creiere de sticlă” („Războiul de sticlă”). Un poem intitulat „Iepuri de câmp” aminteşte, prin forţa metaforei, de un poem scris de Nichita Stănescu („Dacă cineva m-ar privi în ochi/ ar vedea un bob de chihlimbar/ cum se clatină clipocind/ răspunsuri târzii/ ar vedea un gol sonor/ ce se grăbeşte să curgă/ la mijloc de noapte/ Dacă cineva m-ar privi/ drept în ochi/ ar vedea iepuri alergând în zigzag/ pe un câmp îngheţat/ şi-ar vedea ceva violet/ învălmăşit şi tulbure”), comună fiind, poate, nevoia de a descoperi ceea ce se află dincolo de cuvinte: „Să inventăm un cod nou/ poate ne va fi mai uşor/ să vorbim/ fără gesticulări de cuvinte” („Pe buze de înger”).
În ciuda sobrietăţii afişate de discursul poetic, a lipsei de efuziuni lirice şi a predilecţiei pentru dezambiguizarea termenilor, Diana Trandafir reuşeşte să scrie o poezie a transparenţelor/ translucidităţilor, care-i trădează sensibilitatea, dramatismul trăirilor interioare şi viziunea, uneori amară, despre lume şi actul de creaţie: „Era în ceasul al zecelea/ vulturul muribund nu mai avea/ nimic de pierdut/ rătăceam împreună cu el/ la limita micilor particule/ din cerc/ prizonieră a decolării întrebam/ împreună cu vulturul muribund/ Respiraţia lui parcă de spaimă/ îmi sufla în ceafă/ şi-mi înfigea gheare crispate şi reci/ în cartilagii/ Era ceasul al unsprezecelea/ pentru o clipă m-am oprit din scris/ lăsând să alunece nu ştiu unde/ pana de vultur murind” („În ceasul al doisprezecelea”).

Petre Isachi: Amanta de proximitate, Ed. Corgal Press, 2011

Continuând şirul însemnărilor dintr-un volum anterior („Autoportret în oglindă”, 2005), „Amanta de proximitate” pare a ilustra, pe urmele lui Flaubert, după cum însuşi autorul o mărturiseşte, „faimoasa temă a cărţii despre nimic”: în fapt, nişte „însemnări inutile” despre cultură şi viaţă, dar nu viaţă oricum, ci una trăită printre cărţi, cât mai departe posibil de lume şi de mizeriile ei. Nu sunt trimiteri, în volum, la ceea ce simte autorul, la evenimentele cotidiene, din sfera domesticului. Zilele par a se desfăşura în bibliotecă, în compania unei amante/cărţi dătătoare de linişte şi confort intelectual. Selectiv cu lecturile sale, Petre Isachi se sustrage cu bunăştiinţă contingentului, cu iluzia că, astfel, problemele minore nu-l vor prinde în plasa lor. Şi totuşi, citatele selectate şi transcrise în „cartea despre nimic” îl trădează. Iată, bunăoară, o zi de noiembrie, probabil una mohorâtă, fiindcă de ce-ar fi fost citate versurile lui Bacovia („Tălăngile, trist/ Tot sună dogit.../ Şi tare-i târziu,/ şi n-am mai murit”)?
Petre Isachi face, probabil, după cum el însuşi este convins, „streaptease metafizic”, dar îl face în spatele unui paravan nu cine ştie ce transparent, cititorul ghicind mai mult că autorul se dezveleşte învelind şi se înveleşte dezvelind, cum ar zice Cantemir. Buna credinţă faţă de carte îl determină să caute în cărţi răspunsul la problemele care îl frământă, în loc să le abordeze nesăbuit, cu propriile puteri. Ai tot timpul impresia că realitatea este obligată să stea la o uşă prevăzută cu un scanner al raţiunii performant, capabil să ofere copii trecute printr-un filtru care-i îndepărtează viruşii. Este evidentă credinţa în puterea intelectului de a supune lumea, chit că aceasta pare iremediabil predată în mâna tehnocraţilor interesaţi de partea materială, şi nu speculativă, a existenţei. „Personal, nu cred că intelectualul autentic/clasic va puitea fi înlocuit de tehnocraţie, ideoplogia competenţei gestionare şi gestionate, de vagi obiective apolitice etc. de ce? Pentru că intelectualul/artistul/scriitorul va continua să-şi păstreze autonomia (valorile asociate acestei autonomii), dezinteresul pentru pragmatism, competenţa misionară, sentimentul istoriei, critica ordinii stabilite, simţul distanţei şi al transcendenţei, vocaţia de iluminare a maselor, cultul frumosului, spiritul polemic, asocierea cu filosofia dogmatismului imanent (imanentem dogmatisimus – cum obişnuia să-şi definească doctrina Schopenhauer), interogaţia metafizică a lumii etc.” (pag. 45). Dacă ar fi să comentăm punct cu punct ceea ce spune aici Petre Isachi, cu siguranţă am găsi motive de îndoială, pornind de la primul lucru în care se încrede autorul: că intelectualul/ artistul/scriitorul mai este capabil, astăzi, să-şi păstreze autonomia, să fie dezinteresat, să aibă vocaţia de iluminare a maselor etc. Toate acestea sunt iluzii frumoase, care nu-şi găsesc acoperire în ceea ce se întâmplă, de fapt, în zilele noastre, în domeniul culturii, unde, cabotin (recunoaştem cu durere adevărul!), creatorul de frumos trăieşte din ceea ce era să facă.
Petre Isachi este prea inteligent ca să se lase amăgit până la capăt şi ghicim aceasta dintr-o însemnare pe marginea cărţii lui Petrache Plopeanu, „Blasfeminitate”: „Supravieţuim sub zodia lui dacă, el introduce toate condiţionalele iluziilor personale/generale” (pag. 52). Cititorul primeşte un mesaj disperat, în fond, capabil să spulbere orice iluzie: „Oare faptul de a mă simţi cu adevărat liber în bibliotecă (de a fi eu însumi, de a nu fi judecat decât de cărţi) nu este o variantă a fenomenului hikikomori, ce îndeamnă din ce în ce mai insistent la autoizolare şi rătăcire pe tărâmurile ficţiunii? Cum nu fac parte din generaţia hikikomori (gândirea, imaginaţia, memoria şi percepţia mea nu au fost formate de o reţea digitală), nu-mi explic fenomenul, nici ca o simplă bizarerie, nici ca o manifestare avangardistă, ci ca o ruptură dintre individ şi o societate care cultivă excesiv competiţia, agresivitatea şi umilinţa” (pag. 72).
Sigur, Petre Isachi nu aparţine generaţiei educate de computer, ci uneia care a crezut în valori fundamentale, în bine, adevăr, frumos, dreptate, în artă şi în om: la un moment dat, când totul s-a întors pe dos, în loc să lupte, autorul, ca mult prea mulţi alţii, s-a retras în liniştea bibliotecii, lăsând lumea să-şi găsească şi singură destinul. Nu este condamnabilă această retragere: ea este o recunoaştere, tacită, resemnată, a statutului de învins. Căci, într-o lume în care „puterea nu ştie carte”, intelectualul / artistul / scriitorul seamănă cu Sfântul Ioan strigând în pustiu.


sus