free web hosting | free hosting | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Poezie

Simion Dima

 

Ştiam că tatăl meu (n. 1930, Comlăuş, jud. Arad – m. 2012, Bucureşti), prozator şi istoric literar, autor de nuvele şi romane, îngrijitor şi prefaţator al unor ediţii despre clasicul bănăţean Victor Vlad Delamarina), scrie poezie, că în sufletul său ea ocupă întâiul loc între arte, dar nu i-am găsit decât după moarte dosarul cu texte (dintre care câteva le ştiam, fiindcă la fiecare aniversarea noastră, mama şi cu mine primeam în dar câte un poem). Am aflat emoţionată poeme ce oglindesc drama unui gazetar în lupta cu obedienţa şi aplatizarea intelectuală, suferinţa unui spirit vulnerabil la stimulii exteriori, pentru care durerea lua dimensiuni apocaliptice. Mi-am dat seama că aproape unicul punct luminos în viaţa sa a fost familia, care i-a dat putere şi o motivaţie superioară în viaţă. Poezia sa este simplă, dar expresivă prin tensiunea emoţiei, în ea regăsesc cu uimire momente petrecute în trei, în climatul unic pe care-l poate naşte convieţuirea a trei scriitori ce alcătuiesc o familie. Testamentele sale spirituale (precum Semnul) constituie un tulburător fapt artistic şi de viaţă. Fac menţiunea de ordin tehnic că, acolo unde poemele nu purtau un titlu, le-am dat eu unul, închizându-l între paranteze drepte. (Simona-Grazia Dima)

[SEMNUL]

1. ASCUŢITE-L!

Nu, nu era joacă, ci bucurie,
neastâmpăr, pasiune. Foarte
absorbit, năpârstocul desena
fetiţe cu codiţe blonde
şi pe Mac, cel ît şi ău*: lupul.
Casa-ntreagă plutea printre
linii vălurite,
Ea, mereu, înălţimea mânuţii
desenatoare crescând iute, voiniceşte.
Şi vreme mereu n-avea nicicând
(„Dudu Mona n-ae timp!”).
Întinde creionul bont (zis cococul,
în limba ei copilărească) şi porunceşte:
„Ascuţite-l!”
Gata-i! Poftim instrumentul colorării casei
şi-al lumii, din care o să se ivească-n curând,
numai să crească, pictorul,
şi desene şi cuvinte,
minuni nebănuite,
admirate, când cu înţelegere, când cu invidie,
de înţelepţii agorei.

2. CI EU: CURÂND VA FI NECHECHE**

Nu te sfii! Colorează lumea, viaţa,
cu flacăra gândului şi-a bunătăţii tale.
Osârdie ardentă, fără zeamă,
sfinţită de har matematic cumpănit,
tu, ce irumpi ca un blând vezuviu
şi dăruieşti bucuria.
Ţine-te tare, arată-le tuturor puterea,
izbândeşte. Presimt: curând începe
veacul biruinţei tale depline,
ci eu voi visa. Da, se lasă seara,
curând va fi necheche
(se înserează încet).
Trimite
darul afecţiunii tale – în fine, bipolară:
mângâie dreptunghiul în care demult
crescut-a bogat firul ierbii unde hodini-oi;
de-acolo voi înţelege
(lângă dreptunghiurile lui Sălăgean,
Indolean şi Bilaşcu,
când voi ciripi-veţi
vesele în limbi îngereşti,
într-un chenar viu şi verde,
de roze-adumbrite,
când soarele de mai
începe-a dogorî),
voi înţelege
semnul ce-mi dai
şi-oi tresări, în freamătul încărcat
de electrică bucurie,
până-n meningea mea goală, calcinată,
căci atingerea aceea va încălzi moaştele mele,
când va fi pentru mine necheche fără sfârşit.

*La trei-patru ani, îl percepeam ca fiind urât şi rău şi i-o spuneam.
**În limbajul meu de la vârsta de 3 ani, necheche însemna „întuneric”.

(Sâmbătă, 7 octombrie 2000)

[PUTEREA TA]

Nu ştiu
În ce constă puterea ta:
toate locurile
străbătute împreună
toate meleagurile
uitate
modeste
ori somptuoase
s-au sfinţit de la tine
în toate;
paşii tăi
au lăsat urme
ce au urcat până
în cămările
cele dinăuntru
ale sufletului.

Ştiai?...

(De ziua soţiei mele Valentina, 1987)

BENVENUTO*

E un băiat de pe strada noastră
foarte neastâmpărat
– diriginta i-a făcut semn cu mâna,
apoi cu liniarul, pe fundic, două! –
Nuto, tră’ să fii cuminte!
Este el, destul de.
Aleargă, uneori sub pământ,
pescuieşte cuvinte de-aur,
întinde mâna adânc în
cuibul păsărilor,
cuibul lui Aş,
drege, repară, vopseşte,
coase. Şi asta-i nimica toată.
O vânătaie pe genunchi,
un cucui ca un gurgui.
Acum bate cuie, spală
tricoul său pe care scrie LOVE
Cum să mai ai vreme
de-nvăţat? Mă prefac bolnav,
cioc, boc, treci la loc!
Da, o să desenez frumos,
o să fac de-aur gimnastică
de suflet şi-o să-i trag una lu’ moşu ăsta
care sforăie toată ziua,
o să-i lipesc pe nas un fluture.
Şi-aştept ziua ce vine.
Vine, tră’ să vină şi primăvara mea
fără ploi şi furtuni,
vine ea, că n-am nicio vină.
Mami, dă-mi, te rog, o tartină şi să fie
dulce ca sufletul tău.
Bine, Nuto, mama îţi dă, mama te iubeşte –
Şi moşul te; mi-o spus-o el la eche** –
împrăştiat cum e şi zurbagiu; acum
dă examen: vrea
diplomă de tinichigiu.
Va fi, va fi, căci mai e o lume
şi pentru el – cealaltă.

(Vineri, 7 octombrie 2005)

*Benvenuto, abreviat, de două ori în text, Nuto, era numele destinat mie, de ar fi fost să mă nasc băiat.
**ureche, în limbajul copilăriei mele.

DUMINICA

Azi e duminică. Ai văzut?
E soare, toată săptămâna n-a fost.
Azi e duminică
Şi Dibi îmbracă haină de sărbătoare,
mămica îi leagă o fundă mare albastră
şi ea merge să se admire în faţa oglinzii.
Azi e duminică
şi eu n-am văzut că a venit, radioasă,
primăvara!
Uite, e soare,
mămica ştie şi să zâmbească
(deşi e necăjită
că s-a ars la deget cu aragazul…)
şi ştie şi să ne aştepte.
La unu,
după ce vom fi văzut
că în parc au ieşit moşii,
după ce vom fi cules lumina stropilor
şi mirosul crud al mugurilor,
ne va aştepta acasă,
gătită discret
şi radioasă;
iar tu, intrând vijelios în încăperi,
ai să te opreşti, cochetă mică,
la oglindă,
să vezi dacă nu ţi-a căzut
funda albastră…

(18 aprilie 1962)

HÂRJOANĂ

În încăperea noastră
plăcută,
bătaie şi crâncenă
luptă,
cu păruială şi
apărare solidară,
ca-ntre fete,
voi două –, iar eu
lup care muşcă,
urs ursuz ori
cioc cu clonţ de
degete,
care apucă nemilos
bucuţa,
ori mâini
care strâng braţe
şi ghionturi...
Şi ţipete şi pumni,
şi straşnică păruială
e la noi şi
tihnită fericire
când suntem toţi trei
şi ne iubim.

(13 mai 1963)

Texte îngrijite de Simona-Grazia Dima

 


sus