free web hosting | website hosting | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Petrache PLOPEANU
Scriitorul şi fotografia sa la tinereţe:
despre Gheorghe Andrei Neagu între Arme şi lopeţi

 

Cartea Arme şi lopeţi, apărută pentru întâia dată în 1995 la Editura Zedax, aceeaşi editură reeditându-i şi ediţia de faţă, nu poate fi analizată şi nu poate suporta o critică firească din partea celor care nu au „făcut armata” şi, mai ales, a acelora care nu au făcut armata în acei ani. Prin jocul sorţii şi al unei diferenţe de ani nu prea mare între autorul acestui articol şi Gheorghe Andrei Neagu, am început serviciul militar în 1978 şi l-am încheiat în 1981, deci cam în aceeaşi perioadă.
Întotdeauna am lecturat cu mare plăcere cărţile despre soldaţi: în copilărie am devorat, pentru a redescoperi apoi la vârsta adultului, Peripeţiile bravului soldat Svejk cartea lui Jaroslaw Hasek, care a reprezentat pentru mine etalonul cărţilor despre soldaţi. Am citit, desigur, seriile lungi ale lui Sven Hasel, alte cărţi de război, dar ca Peripeţiile… nu a fost nici una dintre ele.
Arme şi lopeţi face parte din categoria cărţilor despre soldaţi, despre armată, dar nu are nimic amuzant în ea sau autorul nu a pus accentul pe această soluţie, cu toate că momente încărcate cu un comic spontan găsim în fiecare capitol. Nici nu ar fi putut să fie altfel, din moment ce întreaga societate românească începuse să oscileze între tragic şi comic, în acel deceniu al VIII-lea. A spune că am citit pe nerăsuflate această carte ar însemna să-i aduc un elogiu neargumentat autorului, dar chiar aşa au stat lucrurile. Odată ce am luat cartea în mâini, mi-a fost imposibil să o mai las sau căutam fel de fel de pretexte pentru a relua lectura cât mai repede. M-am întrebat ce anume m-a făcut să uit că citeam o carte a unui autor român şi nu a lui Jaroslaw Hasek; ce anume m-a făcut să uit că lecturam cartea unui focşănean şi nu a unui autor prea titrat al U.S.R. Răspunsul a venit chiar în timp ce sfârşeam cartea: aceasta mustea de viaţă reală, o viaţă cu multiple scene perfect verosimile; personajele, scenele relatate, descrierile locurilor – Sofroceştiul, Romanul, Botoşanii, Transfăgărăşanul cu punctele sale – toate au căpătat în mintea autorului, încă foarte tânăr pe atunci – cartea a bătut împreună cu Gheorghe Andrei Neagu pe la porţile editurilor încă din anul scrierii sale, în 1973, adică la puţin timp de la lăsarea la vatră, dar fără succes datorită politicii editoriale – proporţiile exacte, precise, fără hiperbolizări sau ornamente inutile.
Este lumea armatei române din acei ani, este lumea României din acei ani, pentru că trecerile de la scenele cu soldaţi la cele cu civili sunt bine regizate, regăsirea cititorului şi acomodarea cu schimbarea ambianţei şi a personajelor fiind aproape instantanee.
Viaţa personală şi aceea publică a lui Mitiţă, personajul principal, îşi au fiecare propriile căi. Mitiţă este acel tânăr care, după un eşec la examenul de admitere la facultatea de litere, conştient de valoarea sa literar-culturală, reuşeşte să se acomodeze cu armata, dar trece prin aceleaşi furci caudine ca fiecare tânăr al României socialiste. Pentru un asemenea tânăr, este cu atât mai umilitor să stea alături de camarazi lipsiţi de orice cultură, aroganţi, violenţi, alături de ofiţeri mărginiţi, fără nici un spirit de înţelegere faţă de tinerii soldaţi.
A fost şocant pentru mine să rememorez prin rândurile cărţii prozatorului şi poetului Andrei Gheorghe Neagu, propria mea experienţă ca tânăr recrut şi apoi ca soldat prin toate unităţile militare prin care am trecut.
Mitiţă pleacă de la Sofroceşti (Neamţ) la Bucureşti, apoi la Botoşani şi, în sfârşit, pe Transfăgărăşan. Eu, plec de la Racoviţa (Brăila) la Craiova, Turnu Severin, apoi la Bucureşti, Tulcea şi în sfârşit la Bucureşti de unde am fost lăsat la vatră în martie 1981.
Mitiţă este încorporat la o unitate operativă Divizia Tudor Vladimirescu din Bucureşti, este trimis la o unitate fostă Batalion disciplinar, la Botoşani, stă puţin timp internat în spitalul militar din Iaşi; reîntors la Botoşani, este unul dintre privilegiaţii comandantului, pleacă apoi, dintr-un avânt de moment, topograf pe Transfăgărăşan. Eu: încorporat la o unitate operativă la Craiova, merg la o altă unitate operativă la Turnu Severin, la şcoala de caporali de transmisiuni. Revin pentru scurt timp la spitalul militar din Craiova, pentru o banală operaţie de apendicită. De la Turnu Severin, fac eforturi să obţin mai multe permisii, cerând timp să mă pregătesc pentru Şcoala militară. Revin la Craiova, mă răzgândesc, nu mai vreau Şcoală militară, plec la „munci” la Bucureşti, apoi la Tulcea, pentru instruirea recruţilor încorporaţi direct la unităţi de acest fel, „la dilibau”: suspecţi, foşti infractori, unguri; rămân pentru a forma şi caporalii dintre ei, plec înapoi la Bucureşti la aceeaşi unitate ca mai înainte.
Mitiţă este îndrăgostit de Dana, care, abandonându-şi liceul – pretextul ar fi chiar el – încearcă să-şi găsească de muncă în capitală, trecând prin patul ei cu diferiţi indivizi, mai copţi sau mai tineri. El vine în Bucureşti, dar ceva îl îndeamnă să facă ceva pentru a se îndepărta de iubita sa/fosta sa iubită (?) Eu, îndrăgostit de Genia, o educatoare mai mare cu un an ca mine, fac pe dracu’n patru ca să fiu cât mai aproape de Bucureşti sau chiar în Bucureşti, dar, când, în sfârşit, reuşesc să vin aici, îmi dau seama că lucrurile nu stau cum aş vrea eu, Genia şi părinţii ei sunt dezamăgiţi că am renunţat la Şcoala militară… şi plec.
…Nu am interpolat scene din viaţa mea cu un alt scop decât cu acela de a argumenta această idee: în fiecare epocă, vieţile oamenilor tind să conveargă. Tinerii României deceniului VIII nu aveau prea multe opţiuni, mai ales după absolvirea liceului, care, printre altele mai era şi teoretic şi după un eşec la examenul de admitere la o facultate umanistă. Serviciul militar, care urma, părea să fie tras la indigo – atunci nu aveam copiatoare sau computere personale! – unităţile militare operative sau, de la început, cele pentru „dilibau”. Perioada de instrucţie după care urma, fie interminabila pază la diferite depozite, fie trimiterea la munci. În construcţii, în mină sau în agricultură.
Nici Mitiţă nu a scăpat de această cale „trasată” de farul călăuzitor al societăţii comuniste. Dar Mitiţă nu se plânge de regim decât într-un mod indirect. În ceea ce gândeşte, în ceea ce spune, nu sunt critici distrugătoare la adresa regimului. Cartea nu se transformă, de aceea, într-un material didactic pentru uzul C.N.S.A.S. sau al elevilor din anii deceniilor postdecembriste, ci rămâne acolo unde trebuie să fie. Ea este romanul soldatului român din perioada comunistă, soldat care, ştiind mai multe decât acei caporali aproape analfabeţi de tipul lui Ignea, sau decât acei ofiţeri dezinteresaţi, de tipul locotenentului Ionescu, nu aruncă greutatea deziluziilor sale cazone asupra societăţii, ci îi vede pe aceia care, ca indivizi şi nu ca exponenţi ai unei ideologii, se poartă precum „capo” de la Auschwitz sau ca studenţii de la seral. Mitiţă înţelege că, dincolo de regim, sunt oamenii care pot atenua absurdul, redundanţa şi ineficienţa acestuia, dar şi oamenii care le pot spori, până la nivelul letal.
Arme şi lopeţi este o carte a singurătăţii, o carte a trangresiunii legăturii dintre om ca fiinţă în sine şi omul ca fiinţă colectivă. Lumea lui Mitiţă este la început aceea a satului său, Sofroceşti, dar, treptat, această lume, descrisă în numeroase pagini dedicate părinţilor lui, Virginia şi Andrei Şoican, care participă la diferite momente şi evenimente ale obştii, este tot mai îndepărtată. Ea rămâne în substraturile conştiinţei sale mai mult ca o umbră, unde-şi odihneşte gândurile, când altundeva nu mai este cu putinţă. Mitiţă este un singuratic, dar nu unul ipohondru, unul care să se înstrăineze. El este unul pentru sine în gândurile sale şi unul pentru ceilalţi atunci când munca îl îndeamnă să fie alături de ceilalţi, ştie să traseze – era topometru, chiar dacă se dă drept topograf! – o linie clară între sinele său, care trebuie apărat de intruziunile ploilor vremii sale şi ceilalţi, apropiaţi sau camarazi. Este un căutător al ordinii şi al onestităţii. Gândurile sale nu-i acoperă faptele, de aceea, ştiind aceasta, preferă să nu acţioneze într-un fel care i-ar fi putut periclita siguranţa interioară. Lumea lui Mitiţă devine treptat aceea a României deceniului VIII, la începuturile sale încă păstrând multiple valenţe ale liberalizării din perioada 1968-1971.
Şi este o lume pe care autorul Andrei Gheorghe Neagu o retrăieşte de fiecare dată când un nou cititor ia în mâini cartea sa şi o lecturează, indiferent la influenţele mediatice care încearcă să creeze imaginea unui coşmar pentru ceea ce a fost înainte de 1989, uitând toţi acei jurnalişti, realizatori de televiziune, că acea perioadă a fost perioada tinereţii multor oameni, iar tinereţea are spiritul său de aventură şi de iertare. Şi eu am fost unul dintre lectorii aceia; m-am trezit la un moment dat emoţionat de trezirea tuturor acestor amintiri pe care le credeam uitate. Iar dacă această carte nu ar fi una mare, aş fi simţit cu siguranţă contrafacerea ei, aş fi simţit şi aş fi căutat nod în papura compoziţiei, structurii, personajelor, scriiturii… Dar e o carte mare, a unui scriitor important al României actuale!



sus