free web hosting | free website | Business Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting
FREE WEBHOSTING - SERVETOWN

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Cărţi prezentate de

Mioara Bahna

 

Peregrin printre amintiri,
în 101 poeme – Florentin Popescu

Nehotărât între visul de a zbura şi spaţiul patriarhal (să vrei o zare să ajungi mereu / şi-o viaţă-ntreagă să-ţi ciopleşti la vis / şi-nvins să te întorci cu greu / când vântu-n pânze ţi-e deplin închis), de unde i-au pornit paşii în lume, Florentin Popescu aduce în volumul-antologie 101 poeme – Editura BIODOVA, Bucureşti, 2011 –, cuprinzând scrieri publicate între 1970 şi 1988, un imaginar artistic prin care se profilează temperamentul unui poet înclinat continuu spre abordarea nostalgică a realităţii prezente, peste care se sedimentează urmele trecutului propriu, trăit într-un rural căruia îi păstrează în amintire ceea ce prin timp a căpătata statut de chintesenţă a vieţuirii.
Nu întâmplător, textul cu care se deschide volumul, La clopote, dă tonul elegiac al cărui ecou va rămâne în fundal mereu, amplificat din când în când prin readucerea – ca laitmotiv – a referirilor la acest obiect, legat de sacru şi de evenimentele fiinţei, în general, auxiliar, totodată, pentru cristalizarea în spaţiul poeziei a două durate, cea din afară şi cea din suflet, care zăgăzuieşte posibilitatea celei dintâi de a se scurge netulburată, pentru că eul liric, asumându-şi dreptul de a vorbi în numele semenilor, vulnerabili prin efemerul care-i stăpâneşte, nu-i permite, astfel, să li se arate în trecerea ei crâncenă.
O sursă a acestei neostoite nostalgii este sentimentul dezrădăcinării pe care-l trăieşte poetul şi ale cărui forme de manifestare sunt presărate în aproape toate poeziile din volum, amintind, de pildă, de versurile lui Octavian Goga (De ce m-aţi dus de lângă voi, / De ce m-aţi dus de-acasă?...): în curtea de piatră cu salcâmii uscaţi / şi-ntre pereţii internatului / cu paturi de fier şi cu nesomn / şi cu plânset pe-ascuns, noaptea, sub pătură / când visezi somnul din şura de-acasă… Din astfel de experienţe existenţiale se naşte apoi convingerea, exprimată aforistic, după care tăcere şi vis şi-aşteptare e totul, pentru cel care, introspectându-se, descoperă că e-atâta ninsoare prin inima mea / că se-aude cum cade-n balans peste lume. Şi dacă-n sonetul lui Vasile Voiculescu ne bate primăvara-n inimi, în poezia lui Florentin Popescu, toamna e vizitatorul aproape ritualic: ne bate iar toamna în ferestre, iubito şi, din nou, tăcerile vin ca zăpezile, încât aproape orice duce gândul înapoi la satul natal, ale cărui zvonuri numai el, poetul, le aude, după cum tot el le poate recepta pe cele străvechi, ale copitelor cailor călăriţi de vizigoţi, străbătând Caucalandra, şi pe care eul liric îi urmăreşte, închis într-un trunchi de arin, cu sufletul rătăcind spre Danubius.
Aspiraţii frânte, renunţări născute din teama anticipativă de neîmplinire (steaua care-o caut poate nu e), frunze căzând peste sate, odată cu timpul, zăpada coborând peste acelaşi spaţiu obsedant, satul, gânduri care, şi ele, cad ca zăpezile, estompând conturul real al lucrurilor sunt doar câteva dintre sursele acestui sentiment de tristeţe profundă a înţelegerii şi acceptării ireversibilităţii vieţii. Satul din poezia lui Florentin Popescu nu este însă unul anume, este o imagine stilizată, tradiţional-idilică, adunând şi sintetizând într-o combustie interioară tot ceea ce este emblematic pentru această aşezare, leagăn al copilăriei, al adolescenţei şi, fireşte, al visului. Pentru poet, acesta este paradisul pierdut, dar la care gândul îi călătoreşte perpetuu, firele incalculabile care îl leagă de sat nedându-i răgazul de a se împăca pe deplin cu orice alt loc prin care-şi poartă paşii sau doar gândurile, fiindcă rana desprinderii de primul este nevindecabilă. De aceea, îşi proclamă statutul de căutător neliniştit a ceva ce ştie că nu va regăsi nicicând: Neundele îmi bântuie făptura. Iar salvarea aproximativă o poate afla doar în cuvinte: Sunt beat de-atâta dor şi noaptea / pe masă-mi cade capul pe cuvinte – aşa cum clamează poetul, parafrazând atitudinea dionisiacă a lui Lucian Blaga (Sunt beat de lume şi-s păgân).
Motivul central al volumului este cel al călătoriei, pe care o întreprinde eul liric, în timp, în spaţiu, în gând, în cuvintele lui şi în cele ale altora, fiindcă amprente ale acestor drumuri prin creaţiile lui O. Goga, L. Blaga, I. Barbu, V. Voiculescu, I. Pillat, Al. Macedonski, I. Minulescu etc. sunt identificabile în multe dintre poezii, iar poetul se proclamă programatic Mereu-peregrinul, în titlul volumului din 1972. De asemenea, invocând-o, epopeic, pe Abeona, zeiţa celor care pleacă în călătorie, într-un gest teatral de prosternare, în momentul când se face seară în cuvinte, îşi dezvăluie sentimentul de înstrăinare şi, în acelaşi timp, de tulburare dat de risipirea pe drumuri a căror imprecizie exprimă căutarea fără leac şi fără obiect: eu îmbătrânesc şi nu mai ştiu / cine-i din noi – tu sau eu – părăsita comoară… Iar drumul cel de voroave / drumul cel de ecouri i-a pus căpătâi / celui mereu-peregrin / cu trupul şi sufletul lui rătăcite pe-o zare…
O neîncetată pomenire şi, în acelaşi timp, un elogiu al Atoatefăcătorului se remarcă peste tot: chip şi braţ / le-ai dat fiicelor apei / să umble noaptea-n câmpii… De altfel, femeile de apă, fiicele apei sunt duhuri care stăpânesc lumea lui Florentin Popescu, metamorfozate uneori în statui lângă ţărmuri ori sălcii, parte a lumii, devenind adesea mame sau iubite. În fond, drumurile sunt căutări ale sinelui care se vrea lămurit cu aport divin, implorat prin acelaşi gest de îngenunchere: mă desfac şi mă arăt ţie întreg / cad în genunchi şi cu mâna la piept / vin să-ţi cer răspuns la nelinişti / de ce lemn când toamna m-aruncă-n rugină / de ce drum, de ce lătrat, de ce cântec / când însumi ceaţă sunt şi pe lume / eu mă destram, ca prin păduri, în oameni?
Învăluit într-un dor din ce în ce mai intens (şi tot mai mult mi-e dor şi tot mai des), uneori cu accente mioritice, transpuse în nevoia de reintegrare în natură, poposind în alt regn (să-mi steie trupul între vii – cais), eul liric îşi creează un univers din date inconsistente, diafane, eterice, colindate de aripa sacrului: ninsori nesfârşite – ale iernilor sau de petale, lumină blândă coborând peste suflet, coşuri pline cu dragoste, purtate de copii încoronaţi cu spice, cai gonind pe lună etc., iar anotimpuri încărcate de roade sau de promisiuni învăluie peisajele.
Fiindcă trecutul este leagănul gândurilor poetului, nici copilăria nu putea fi eludată, fiind parte a acestei lumi pierdute, însă de neuitat, care-şi trimite în prezent mesageri, fragmente de imagini auditive, olfactive, dar, mai ales, vizuale: coacerea porumbului în fâneţe, carele împovărate cu roadele câmpului care se întorc în sat, toamne arămii, mori măcinând timpul, atmosferă uneori bucolică (la care face apel chiar şi pentru a defini actanţii procesului de creaţie: cioban gânditor / rezemat într-o bâtă / stă condeiul plecat pe cuvânt, / alături, plop susurând dintr-o mie de frunze / poetul / de la ei învaţă pământul / rotirea în eternitate), drumuri, visuri etc. Şi, cum alambicul-iad transformă trupul verii adunat în prune făcându-l alcool, tot la fel imaginaţia poetului preschimbă în artă toată comoară de amintiri strânsă prin timp.
Călătorind, aşadar, printre firele de nisip ale amintirilor, cântărind zădărnicia alergării după mirajul statorniciei – Te chem mereu, te fură depărtarea –, Florentin Popescu trăieşte revelaţia gratuităţii alegerii între formele înşelătoare ale realităţii (Ţin alături în palmă / două fire mici de nisip / şi-n timp ce mă-ncearcă-ntrebarea / de-a şti în care-i cetatea / şi-n care corabia / vine încet şi mă-nghite / atotputernică, Marea) şi a faptului că Grifonul, grifonul e-n inima ta!

Aurel Udeanu: edenul din doamna

Titlul volumului de versuri al lui Aurel Udeanu, edenul din doamna – Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, cu o prefaţă de Radu Aldulescu, Edenul pierdut şi zadarnica zbatere – sugerează două aspecte deloc de neglijat în receptarea mesajului: la prima vedere, autorul semnalează identificarea unui spaţiu paradiziac, într-un „teritoriu” animat, doamna, demers care poate trimite cu gândul la intruziunea în zona sacrului, şi, în consecinţă, la o abordare oarecum eretică a tărâmului investigat, însă, la o privire mai atentă, se remarcă scrierea cu iniţiale mici a celor două substantive, ceea ce-l scoate automat din culpă: nu e vorba de o sugestie eretică, ci doar erotică, aspect susţinut apoi pe larg, prin textele care compun cartea şi în sprijinul cărora aduce un motto din poemul Lumina, al lui Lucian Blaga: o sete era de păcate de doruri, de-avânturi, de patimi...
Arondându-se postmodernismului lărgit, versurile lui A. Udeanu, impun o egalitate la nivel lexical, prin scrierea tuturor cuvintelor, ca şi a celor din titlu, cu iniţiale mici şi prin recuzarea oricărui amestec al semnelor de punctuaţie, fără vreun aport însă în privinţa ambiguizării mesajului, legat exclusiv de referentul deja amintit, axul, de fapt, al întregii cărţi, ca şi al cărţii sale precedente, femeia, realitate obsedantă, în toate artele, de când e lumea, care, aici, e invocată, evocată, imaginată, visată, sperată, analizată şi interpretată etc., în încercarea aparent utopică de a descoperi un tărâm neştiut, într-o entitate dihotomică, ale cărei laturi sunt, aşa cum anunţă din primul vers al volumului, realitatea şi reflectarea acesteia în conştiinţă: văd ceea ce cred.
Mai mult impunându-şi o notă ironică şi autoironică, pentru a se salva de pericolul patetismului, eul liric trăieşte intens scenarii care se petrec la nivel senzorial, pe care şi le compune nu atât din valorificarea unor trăiri nemijlocite, cât, mai ales, din frânturi ludice ale unui ce-ar fi dacă: huma mea va face toată noaptea dragoste / cu huma ta. / nefiinţa mea va încerca toată noaptea / zadarnic / să se devoreze pe sine / prin intermediul tău. O complementaritate şi o complicitate între humă / hume şi gând în tentativă de a-şi apropria fragmente din ceea ce percepe ca fiind chintesenţa vieţii este una dintre trăsăturile poeziilor din volum. Uneori, în monologul adresat, în care, în imaginaţie, şi-o ia pe aceasta martor al gândurilor, apar adieri meditative, a căror gravitate vine din aceeaşi inalienabilă tristeţe a omului conştient de precaritatea condiţiei sale, făcându-l să admire inconştienţa nenăscutului: copiii noştri care nu se vor naşte niciodată / de teamă că vor trebui să moară / odată şi-odată, fiindcă, blestemaţi la nefiinţă, le e dată o fericire sui-generis: fericiţi fiind ignoră / şi în felul acesta îşi ratează iremediabil / nimicnicia! Tot aici se poate situa (deşi imaginarul creat şi limbajul aferent – „dezbrăcat” şi împănat cu diminutive: fustiţă, bluziţă şi alte nume ale unor obiecte de lenjerie feminină – par a merge către derizoriul regăsit în multe dintre producţiile textierilor) şi ipostazierea femeii ca templu de carne, având harul, conştient sau nu, de a aduce uitarea, putând a mă ascunde mie de moarte.
Amestec de sacru şi profan, femeia este în poezia lui A. Udeanu când simplu obiect al contemplaţiei (urcat pe soclu ori pregătind viitorul: unii sădesc în gropi cireşi / alţii vişini / alţii caişi piersici zarzări pruni / fiecare ce poate sădeşte în femeie / cu convingerea fermă că fiii săi fiicele sale / se vor urca gălăgioşi/gălăgioase în ei într-o zi / şi-şi vor culege lacomi / iluzia că există), care se dezvăluie în varii faţete, în funcţie de posibilitatea receptorului de a o decodifica, grotă, brazdă de carne, când hierofanie, eden, exprimând nostalgia întoarcerii nu neapărat la epoca adamică, la obârşia omului şi a păcatelor, cât, îndeosebi, la originea individului, dar şi paradis promis (pentru asta ai fost trimisă în această existenţă / în fond, să ducă la desăvârşire universul ăsta neterminat).
În construirea imaginii femeii, în mod firesc, poetul este tributar, în primul rând, percepţiei proprii, dar nu poate să eludeze total această suverană temă a mentalului colectiv, majoritar, masculin, cu toate clişeele care o compun, aspect vizibil chiar şi în apelative, ea fiind atât iubito, doamnă, cât şi fă, chemată să refacă la nesfârşit edenul primordial, sau apostrofată grosolan: fă tu n-auzi ai vată-n urechi?
O senzualitate de nestăpânit se revarsă din fiecare text, în care denudarea este cvasiritualică şi se realizează uneori treptat – tot în scenariu mintal, cu precădere – prin aportul bărbatului manifestându-şi nerăbdarea erotică sau e parte din spectacolul pe care femeia i-l oferă şi, în fine, actul iubirii-aspiraţie vine ca un corolar al tuturor acestor emoţii: avem mirosul de busuioc al trupurilor noastre tinere / bicepşii mei umflaţi pectoralii stând să plesnească / coapsele tale (amforele pline!) / şi mai ales pianul coastelor tale îl avem / la care degetele mele oarbe / pipăie deja suspinele albastre / pe care le vei scoate dorind / să nu mai fii nimic niciodată / pentru că vei fi aici şi acum mulţumită mie totul.
În concluzie, femeia este, în poezia lui Aurel Udeanu, totul – înălţare şi trădare, iluzie şi realitate, înger şi demon, construcţie inefabilă a lumii şi constructor al lumii – ei dedicându-i poetul, aşa cum reiese din textele volumului, întreaga energie vitală, fiindcă din ea derivă speranţele şi deziluziile sale, putând în final să exclame: mi-am realizat toate utopiile, conchizând: e timpul toate drumurile mă dor / se cer întoarse înapoi [sic!] în creier la matcă / oglinzile în care mă privesc îmi vomită chipul / aşezat în acest fotoliu dinaintea ta goală / termin acest pahar cu coniac această ţigară / îmi caut cheile trag obloanele: / de frica universului cu toţii regresăm… la origini!

Ştefania Oproescu – Delir în curcubeu şi alte poezii

În celebra sa Teorie a culorilor, vorbind despre acţiunea senzorial-morală a acestora J. W. Goethe arată (potrivit unei traduceri publicate la Focşani în 1924 de către Virgil Tempeanu) că oamenii resimt în general o mare bucurie de pe urma culorii. Ochiul are nevoie de ea ca şi de lumină. Sigur că şi acestei stringenţe îi răspunde cartea Ştefaniei Oproescu, Delir în curcubeu şi alte poezii – apărută în 2009, la Editura VALMAN din Rm. Sărat, într-o prezentare grafică deosebită, cu ilustraţii de Ovidiu Kloşka şi coperta de Yves Tanguy.
Poezia contemporană este invadată până aproape de sucombarea lirismului, în fond trăsătura sa definitorie, de urât, sordid, grotesc, a căror exhibare în acest spaţiu este pentru mulţi autori un demers capabil să le creeze iluzia că aşa scrierile lor scapă de posibilitatea de a fi considerate facile. Ştefania Oproescu este, fără discuţie, în afara paradigmei menţionate, fiindcă, prin poezia pe care o scrie, inclusiv prin volumul de faţă, poeta se dovedeşte a fi o temerară, având curajul (indus poate şi de profesia ei de medic) de a spori peisajul poeziei contemporane prin ceva ce multora le pare desuet: frumosul, exprimat, în primul rând, prin culoare, care dă seama de stările de suflet ale insului, indiferent de epoca în care trăieşte. Mai mult, se poate afirma, fără niciun fel de exagerare, că poeta susţine prin creaţiile ei adevărul formulat de M. Eminescu în Epigonii, cu privire la statutul demiurgic al artei, dat de posibilitatea ei de a înnobila realitatea, fiind strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
În ce priveşte delirul din titlul volumului, acesta, sugerează o atitudine dionisiacă, iar, prin prezenţa în contiguitatea curcubeului, dar şi în relaţie cu poeziile care compun cartea, aduce (aparent, cel puţin) o notă oximoronică, însă, prezenţa lui aici explică deliciul indus de omniprezenţa culorii şi de consecinţele acestei stări, fiindcă, dacă mergem tot la Goethe, el împărţea, în teoria amintită la început, culorile în două clase: pozitive (galben, portocaliu, roşu-gălbui) şi negative (albastru, indigo, violet), arătând că acestea generează stări de spirit distincte, dinamică, respectiv nostalgic-contemplativă. Susţinând nota oximoronică amintită, de-a lungul volumului, poeta îmbină lirismul subiectiv cu acela obiectiv, trecând de la contemplarea lumii dominate de culori la trăirea organică a acestora, fiindcă acolo unde e prezent eul liric, mai întâi observă, meditează, iar apoi trăieşte.
Scrisă în cea mai mare parte în vers liber, prin apelul la enjambament, cartea are astfel haină modernă, dar conţinutul e clasic, exprimând nevoia de armonie, seninătate, echilibru care transpare din imaginarul artistic, ilustrând un univers senzorial, care se oferă spre o receptare sinestezică (Săratul adevăr al iluziilor / împărăţind depărtări de albastru).
Volumul are o construcţie unitară, de o limpezime clasică, alcătuită din două părţi, sugerate încă din titlu: delir în curcubeu şi alte poezii. Primele douăzeci şi una de poezii poartă numele celor şapte culori ale spectrului curcubeului, alcătuind trei serii, în care roşul e asociat de poetă autocunoaşterii (Am văzut / când asfinţitul a devenit / mai roşu / decât sângele meu, / când rubinul a supt asfinţitul / ca mielul prima gură de lapte, / am văzut cerul hrănind pământul. / am văzut cine sunt, / cine nu mai sunt / şi învelită în roşul pleoapelor închise / îmi odihnesc plecarea), oranjul o poartă prin ţinuturi cu sugestii exotice (mediteraneene sau livreşti, Pământ pârjolit, pietre albe / linse de arşiţa portocalie, /… / Mediterana densă de sare lovind nisipul…), galbenul încearcă o fixare în clipa prezentă sau o eternizare a prezentului (insecta rămâne în racla chihlimbarului, unduirea continuă a frunzelor la geam, exprimată gerunzial, înghiţiturile de prezent sorbite pentru a rămâne într-un acasă perpetuu), verdele sine qua non (existent în cele ale naturii şi în cele prin care omul caută – stângaci – să copieze natura, garanţie, totodată a jurământului celui mai simplu: Jur pe verdele de mai / sfinţit de ploaie…), albastrul (asociat cu iluzia, cu visul acvatic, cu absolutul din adâncuri şi din zări), indigoul însoţind / acoperind ezotericul nopţii (al înălţimilor ascunse de nori şi al întunericului) şi violetul, în care beţia senzorială se manifestă, paradoxal, prin fragilitate, prin teamă, în ciuda faptului că, până la contactul cu toamna (singurul vizitator care se încumetă să treacă pragul fricii), eul a depăşit deja experienţa ireversibilă a întâlnirii tuturor culorilor, care l-au cutreierat: Toate culorile mi-au trecut prin trup, / mi-au respirat clipele oarbe.
Partea a doua a volumului, şi alte poezii, începe cu o Dedicaţie, în care poeta îşi formulează, deosebit de convingător, cu aceleaşi instrumente ale limpezimii – fiindcă limbajul creaţiilor Ştefaniei Oproescu este, în deplin acord cu viziunea ei asupra lumii, decent, elegant –, crezul artistic, miza creaţiei sale: Uite, scriu ca să fac şi eu ceva / pe lumea asta. / Ceva din care să-mi plătesc / factura la frică, la somn, la trezire / la durerile de măsele, la orele de lene / la un căpătâi de dragoste (acceptare?) / la două-trei clipe de curăţenie (iertare?) / e, da, şi la moarte / să pot şi eu să-mi imaginez că a venit / special pentru mine, onorându-mă!
În acest al doilea grupaj de poezii (alte poezii), de după încheierea primei etape, a iniţierii, senzaţiile se trăiesc, la fel ca în curcubeu culorile, continuu, înlănţuite, aspect reliefat prin folosirea verbelor la indicativul prezent sau chiar cu nuanţe de prezent iterativ: aripile se înfig în spate neîncetat; căderea în sine e interminabilă; într-o desfăşurare perpetuă, solzi galbeni de frunze / unduiesc la fereastră etc. Tot aici, poeta e uşor paseistă, nostalgică, faţă de trecutul cu viaţa lui autentică, trăieşte sentimentul dezrădăcinării şi deplânge rătăcirea contemporană: Priveghiul vieţii s-a rărit în urbe / străinii stau singuri casă lângă casă / a dispărut căldura focului din urbe / şi nicăieri nu te mai simţi acasă. // Dacă de moarte se mai ţine seamă / şi teama de trecut sfinţeşte datini / la viaţă nu mai cere nimeni vamă / deprinderi vechi sunt plăsmuite patimi…
Preţuirea pentru valorile autentice şi, de aceea, perene, se etalează, de exemplu, şi în poemul Feng shui, unde apare în antiteză cu sarcasmul determinat de o formă de snobism contemporan, punându-se faţă-n faţă două metode de prevenire a răului: pe de o parte, suita de (pre)judecăţi alcătuind cvasifolclorul contemporan, modern, şi, pe de altă parte, stilul de viaţă tradiţional, al bunicii, care poate îngloba instinctiv un oarecare Feng shui / care împăca rosturile / şi liniştea, somnul…, iar poeta evocă imaginea mamei şi a bunicii cu infinită duioşie, tot ca o formă de terapie în contra tendinţei de întronare a urâtului şi, implicit, de pierdere a echilibrului lumii.
Poemele din a doua parte a cărţii propun soluţii terapeutice: parafrazând o formulă cioraniană, o terapeutică în contra omului, cum îl definea gânditorul pe Dumnezeu, deci o formă de vindecare a ceea ce e profund, inalienabil, uman, mai exact slăbiciunea, fragilitatea, încât se poate spune că poeta încearcă o tămăduire a sufletului prin frumos, fiindcă gingăşia, delicateţea etc. sunt calităţi pe care lumea nu şi le-a pierdut, dar le-a uitat sau le eludează cu bună ştiinţă, iar ea caută să i le amintească. Metodele „profilactice” pe care le oferă Ştefania Oproescu sunt eficiente, cu atât mai mult cu cât sunt la îndemână, însă poeta nu caută să le impună neapărat, ci le aplică sinelui, „pacientul” despre care ştie că doreşte cu adevărat lecuirea. Este vorba de aşchia unui gând, cu care să înfrunţi insomnia, o carte citită în miez de noapte, un măr / sau o cană cu lapte. Şi pentru contraofensiva la orice amintire resentimentară există un inepuizabil armament salutar, încât, conchide triumfător poeta, n-are ea vlagă câte arme / ai tu în firidele inimii.
Fiind clasică structural, pentru poetă, contemplarea şi trăirea plenară a culorilor dă impresia că e similară cu descifrarea mesajului divin, aspect subliniat prin aplecarea melancolică asupra lumii, căreia îi adună cu acribie paleta din care se constituie osmotic reazemul peren al sensibilităţii omului, ajutorul său în ignorarea vremelniciei. De pildă, galbenul e în privirea aştrilor răsfrântă pervers / în întomnări vegetale, dar şi în ochiul fiarei sălbatice, în timp ce Pe violet ar trebui scris / FRAGIL / înăuntru sunt farduri / ale anotimpurilor încercănate, iar verdele e păcat ascuns în culoarea frunzei de vie. În acelaşi context, tot o reflectare a simţirii clasice este aspiraţia identificării cu vara, pentru a-şi inhiba teama / că durează atât de puţin / mirajul curcubeului.
Compusă, aşadar, din tuşe distincte de culoare, dar armonizate la nivelul întregului, fără a se constitui totuşi în imagini picturale, poezia Ştefaniei Oproescu dă impresia că încearcă să ajungă în vecinătatea chintesenţei lumii, mergând însă spre descifrarea unora dintre sensurilor cele mai discrete din care e alcătuit întregul şi oferind – fără să-şi fi propus acest lucru – o lecţie de iniţiere în apropierea de o valoare eternă (dar ignorată, mai ales programatic, astăzi), aşezată prodigios peste tot, dar cu deosebire în lucrurile simple.


sus