free web hosting | free hosting | Business Hosting Services | Free Website Submission | shopping cart | php hosting
FREE WEBHOSTING - SERVETOWN

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Note de lectură

Mioara Bahna

Knut Hamsun - Foamea



Construit autodiegetic, ca o lungă confesiune – fireşte, cathartică – a naratorului-personaj, după un timp terapeutic suficient, în care a început să privească oarecum detaşat propria experienţă ontologică, Foamea [Sult] – Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, Bucureşti, 2007, traducere din norvegiană de Valeriu Munteanu –, deşi se înscrie în realismul psihologic, este un roman care aminteşte mult de naturalism, prin acribia cu care sunt descrise trăiri complexe, fizice şi psihice, reţinute de o hipersensibilitate care, la momentul când s-au derulat, i-au dat posibilitatea de a înţelege că nu e nebun, cu toate că multe manifestări ale sale frizau alienarea.
Este primul roman al scriitorului norvegian Knut Hamsun (1859-1952), laureat în 1920 al Premiului Nobel, urmat de alte cărţi, între care: Mistere; Pan; La poarta împărăţiei; Jocul vieţii, În amurg; Un vagabond cântă în surdină; Rodul pământului; Cercul se închide etc., cu o extraordinară înrâurire asupra literaturii secolului al XX-lea, mai ales a operei lui Franz Kafka. Scriere subiectivă, de inspiraţie autobiografică, Foamea se desfăşoară în jurul personajului-narator – relatarea se face la persoana I – care îşi transformă eul în obiect de studiu: este vorba de un tânăr scriitor, care trăieşte într-o sărăcie cruntă, inimaginabilă, dar, cu toate acestea, este caracterizat de o etică fără fisură.
Acţiunea se petrece în Christiania (vechiul nume al oraşului Oslo), la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o lume care are toate aparenţele de normalitate, firească fiind, până la un punct, chiar şi sărăcia. Cea pe care o detaliază naratorul-personaj este însă de-a dreptul înspăimântătoare, iar foamea este forma ei cardinală de manifestare, o foame terifiantă, manifestându-se zile în şir, fie pentru că uită pur şi simplu să mănânce, fiind prea ocupat cu viaţa care nu-i oferă nici un pic de răgaz, fie, de cele mai multe ori, pentru că nu are ce să mănânce, iar când răbdarea, de fapt rezistenţa fizică, dar şi cea psihică se află pe punctul de a ceda, mestecă bucăţele de lemn, pânza din interiorul unui buzunar, saliva, un os cerut măcelarului pentru un câine imaginar, silindu-se să înghită şuviţele subţiri de carne crudă rămase pe el şi să facă abstracţie de duhoarea de sânge pe care o răspândeşte, pentru ca, într-o clipă vecină cu nebunia, să îşi muşte un deget şi apoi suge propriul sânge, gesturi la care organismul său face eforturi să se împotrivească, din moment ce sunt urmate aproape mereu de episoade de vomă.
Epopeea lăuntrică a personajului e teribilă, alcătuită aproape exclusiv din alternanţa dintre speranţe precare şi disperări profunde. Colaborează sporadic la ziare – obscure sau nu – cu articole pe orice teme, scrie texte literare, care uneori îi sunt publicate, dar, cel mai adesea, îi sunt respinse sau le rupe el însuşi când este copleşit de deziluzii. Trăind de pe o zi pe alta, conştient de situaţia sa dramatică – „eram tânăr, abia păşisem în viaţă şi totuşi uitasem cum arată norocul” – prin educaţie şi prin fire, personajului nu i se alterează, în ciuda atâtor vicisitudini, două trăsături: orgoliul şi generozitatea. Într-o lume, în general corectă, curată, ordonată, vegheată continuu de poliţişti vigilenţi, care au grijă ca fiecare cetăţean să doarmă noaptea sub un acoperiş şi să aibă ce să pună în gură – persoanele care nu au locuinţă sunt luate de poliţie şi duse la adăposturi, li se dau tichete de masă – personajul-narator, al cărui nume nu se menţionează nicăieri în roman, atunci când este chestionat îşi inventează altă identitate, nu recunoaşte că, de cele mai multe ori, nu are unde să doarmă –uneori îşi mai şi pierde cheile de la vreun grajd sau de la vreo improvizaţie de casă în care e găzduit temporar – şi, tot din orgoliu, atunci când e cazat, într-o noapte, de poliţie, nu recunoaşte că nu are locuinţă, ceea ce i-ar fi dat posibilitatea de a primi un tichet de masă, deşi n-a mâncat absolut nimic de câteva zile.
Pe de altă parte, în ciuda disperării date de sărăcie şi a amanetării absolut tuturor bunurilor, cu excepţia hainelor foarte uzate de pe el, pe care nu şi le scoate nici noaptea, a colilor de scris şi a unui ciot de creion, ori de câte ori primeşte un ban pentru scrierile sale, e dispus să renunţe la el, cu sentimentul că altul e şi mai nevoiaş. Mai mult: îşi vinde la un moment dat vesta – uzată şi aceasta – şi aleargă să dea banii unui infirm. Altă dată, îşi scoate fără să îi spună nimic şi pleacă, gândindu-se că poate pe aceasta o aşteaptă guri flămânde pentru care trudeşte din greu. Chiar şi nasturii de la haină şi-i taie pentru a-i vinde, dar face eforturi, totuşi, ca, în anumite situaţii, să nu se observe absenţa lor, pe care se străduieşte s-o înlocuiască, atât cât se poate, cu un bold găsit pe jos.
În general, romanul prezintă două lumi complementare: a personajului-narator şi a celorlalţi, iar el are toate datele artistului talentat, om de excepţie, inadaptabil la un univers – dacă nu neapărat ostil – frecvent indiferent sau incapabil să-i observe zbaterile. Există însă şi oaze de normalitate a atitudinii faţă de el, pe care însă, de cele mai multe ori caută, din acelaşi orgoliu, să le neutralizeze. Un astfel de exemplu ar fi redactorul-şef al ziarului care-i publică din când în când scrierile, „comandorul”, care pare conştient de valoarea lui şi încearcă adesea să-i ofere bani în avans, în ideea că e capabil să scrie materiale în contul lor, cu atât mai mult cu cât una dintre obsesiile personajului-narator este de a nu avea datorii, de a nu primi pomană, chiar dacă ajunge să se furişeze să scrie în cimitir sau să doarmă în pădure sau pe vreo bancă dosită de ochii atenţi ai poliţiştilor care patrulează peste tot păzind ordinea.
Luciditatea exacerbată în analizarea propriei degringolade este o trăsătură care însoţeşte parcursul existenţial al personajului care, când foamea este de nestăpânit şi precaritatea fizică direct proporţională cu ea, îl determină să perceapă semnele unei iminente declanşări a nebuniei.
Urmărindu-i eforturile de a contracara sărăcia, autorul îşi pune personajul în contact cu diverse medii şi personaje care, în ansamblu, dovedesc onestitate, dar, totodată, şi incapacitatea de a percepe suferinţa semenului care, la rându-i, se străduieşte din răsputeri să nu stârnească mila celorlalţi, deşi, pe dinăuntru, urlă de neputinţa disperării.
Susţinut de hazard să-şi poată târî zilele, personajul se opune uneori cu vehemenţă când unii îi întrevăd sărăcia şi caută să-l ajute. De pildă, ar fi dispus să facă orice pentru a-şi putea împlini menirea de a scrie şi, fireşte, de a trăi: să plimbe un bătrân invalid cu căruciorul, să fie contabil, să facă, în cele din urmă, muncă de matroz, deşi nici măcar n-a mai navigat vreodată, şi să nu iasă din cuvântul căpitanului, cel puţin până în Anglia.
Permanent, personajul lui Knut Hamsun se confruntă, pe lângă toate neajunsurile vieţii, cu hipersensibilitatea sa la nevoile semenilor, care-l determină să se caute aproape instinctiv, de fiecare dată când se confruntă cu imaginea dezolantă a necazurilor celorlalţi, în buzunare spre a oferi ceva nevoiaşului pentru a-l consola, dar, pentru că mai mereu nu găseşte în ele nimic, suferă, iar când face rost de un ban încearcă să-l găsească pe cel pe care nu putuse să-l ajute spre a-i oferi o alinare.
Pe fundalul atât de sumbru al vieţii materiale, care o alterează enorm pe cea interioară, sufletească, a personajului central, dragostea îşi face cu greu şi doar sporadic simţită prezenţa. Aşa cum, văzută din afară, viaţa lui poate părea cel puţin bizară, bizar este şi episodul erotic care o traversează meteoric: o fată, pe care o zăreşte întâmplător pe stradă şi căreia îi adresează nişte cuvinte fără noimă – îi atrage insistent atenţia că-şi pierde cartea, deşi aceasta n-are niciun asemenea obiect asupra ei –, reapare în nişte seri, aşteptând în apropierea unuia dintre sălaşele sale pasagere şi, după un timp, el îşi face curaj să-i vorbească. Scurtele lor întâlniri apoi sunt marcate de sinceritate, stranii, furtunoase, cu trăiri incerte de ambele părţi, pentru că eroul se torturează între sentimentele faţă de fată şi conştiinţa sărăciei care îi impune tot felul de restricţii, dar se consolează – de multe ori – cu gândul că menirea lui e cu totul alta decât a celorlalţi, deşi mărturiseşte: „mi se părea că până la urmă o să mă destram de atâta fericire” şi se lasă în voia gândurilor introspectându-se.
Spaima cea mai mare a personajului principal este însă nebunia şi se analizează aproape în permanenţă în speranţa de a identifică în timp optim eventualele simptome ale acesteia. Faptul că, de pildă, are o atenţie distributivă e pentru el un argument al sănătăţii mintale: „Este oare un semn de nebunie să observi şi să înregistrezi toate lucrurile atât de exact?” – se întreabă acesta.
Pe de altă parte, personajul e conştient că e altfel decât ceilalţi, după cum şi munca lui e altfel: „munca mea nu e ca a celorlalţi oameni, nu pot să mă apuc de treabă şi să isprăvesc o anumită câtime în fiecare zi. Trebuie să aştept momentul potrivit. Şi nimeni nu poate să spună absolut sigur când vine inspiraţia. Trebuie s-o aştept”.
Finalul cărţii e deschis: plecând pe mare ca matroz, dispus să facă orice muncă pe vasul pe care este acceptat de un căpitan, personajul se îndreaptă spre o lume de promisiuni sau de… dezamăgiri, dar e pregătit să lupte în continuare, să observe şi să interpreteze fiindcă, după cum afirmă, „omul inteligent, dar sărac, este un observator cu mult mai perspicace decât cel inteligent, dar bogat. Cel sărac este atent la fiecare pas pe care îl face, ascultă bănuitor orice cuvânt rostit de oamenii care-i ies în cale, fiecare pas pe care îl face impune gândurilor şi sentimentelor sale o datorie, o sarcină. Are auzul fin şi e impresionabil, e un om cu experienţă, sufletul său este brăzdat de răni provenite din arsuri”.



sus