free web hosting | free hosting | Business Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting
FREE WEBHOSTING - SERVETOWN

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Poezie

 

Liliana RUS

 

Ca o pârtie luminoasă

Ce m-ar putea apăra de muşcătura rece
a propriului meu creier?
Bufnitura lemnului ud peste genunchi,
închipuirea balerinei la trezirea din somn,
întotdeauna cu haine de clovn,
imaginând zborul în vârful degetelor,
cu aripile îngheţate.
Gândul la drum, apoi bucuria se topeşte, ustură,
şi alte ecouri mă învaţă că fiecare mâine se face ieri.
Gândul, ca sâmburele de caisă uitat într-o pungă,
mai somnoros decât înfrângerea.
Iată-mă schimbând direcţia,
prefăcându-mă curajoasă şi liberă,
imaginând că sunt doar o pasăre
care doarme pe o pârtie luminoasă.
Nimic nu rămâne nepedepsit:
,,-ai mâini frumoase’’- îmi spunea un bărbat
şi o ceaţă fină urca în gât.

Să nu-mi strige numele,
să nu-mi spargă bucuria de midinetă,
să nu lase urme,
să-mi rămână vara ca o pârtie luminoasă
dincolo de care nu mai încape nimic.

Alb pe alb

Nu mai ştiu nimic de ea...
Era mereu la îndemână,
cu cerul de primăvară coborât deasupra umerilor,
în ochiuri largi de mohair.
Alb pe alb o fi pasul ei senin
în locul acela în care nu ştiu dacă există
iarbă şi frunze...
Primăvara i s-a retras sub o lampă mare,
într-o încăpere îndepărtată.
Smulg panglica neagră de pe aprilie
şi mă rog, neînsemnată şi recunoscătoare,
să o zăresc într-un rest de vis.
Şi ea apare, adevărată, în imprimeuri cu rodii,
ca o dogoare de incendiu pe o păşune.
Şi ploaia n-o udă în medalionul de aur...

Eu – lângă frigul subţire –
aşteptând o rochie de înger pe umeri,
în ochiuri largi de mohair.

Ochii de sub gheaţă

Prea coapte melancoliile mele
cu izul lor de fructe zbârcite,
la sfârşit de iarnă...
Milă pentru copilul care mă priveşte prin geam,
ca un ochi de peşte sub gheaţă.

Presar zăpadă peste vocea mea tânără –
o tobă în care bat cu picioarele
până când firul de cântec pipăie întunericul.
Iată năvodul lui de mătase
faţă în faţă cu cearcănul meu de uimire!
Încercarea de-a râde către soarele alb –
un galop mic într-o colivie de cenuşă.

Vocea mea de azi, cu bot alb de vulpe polară,
cu flăcăruie ca mijlocul de amiază
netulburat de ninsoare...

Vocea mea atât de rar smulsă din nemişcare –
un clipocit... o prăbuşire sub gheaţă.

Mărturisire

Nu ştiu de unde ai venit, profesore,
în curtea verde, printre tipsii de căpşuni,
solemn ca un soldat în permisie.
Am încă în nări mirosul frunzelor de dud,
aerul cald şi greu plutind ca o corabie
deasupra pământului.
Nu te-am privit niciodată, profesore,
erai, poate, ulmul cel alb plin de păsări,
cu pleoape nămoloase de somn,
ori râsul ca ploaia cea nouă...
Amintirea unui bărbat apărându-mă de ochiul străin
şi sentimentul romantic că paznicul farului există,
că el simte liniştea care-mi umple mintea,
încremenirea ca din alt timp,
cu flori de august, cu dâre de polen strălucitoare
ca praful de scoică.
Dau târcoale acelei zile, profesore,
cu o emoţie trezită de un singur ticăit de ceas,
pândind febril, ca un copil, pulsaţia farului
şi o mare tăcere peste câmpuri...
Ăsta-i locul în care am ajuns, profesore,
călătorind ca o pasăre migratoare pe curenţii tăi calzi...
Sub un cort de batist curg concerte de jazz,
groase ca tristeţea, profesore,
o melodie metalică, arcuită, mirosind a depărtare,
o melodie ca un bătrân cu mâna întinsă,
o valiză deschisă în văzul lumii, mărturisirea,
cu strălucirea şi nebunia ei
şi tot ce trece pe lângă noi, profesore,
fierbinte şi rece, cu aerul cel mai nepăsător,
mărturisirea ca o otravă capabilă să înverzească
o zi cu aer tăios şi ciori în copaci.
Şi eu, profesore, lebăda în rochie albă
fâlfâind în bătaia vântului,
spunându-mi singură această poveste...
O muzică de cameră, o fisură, un orgoliu inofensiv,
halucinant ca luminile unei gări...

Flowers, candles, singers...

Mi-e dor de cine eram...
O mireasă absentă pe o stradă lăturalnică –
martorul asimetriilor mele.
Un dans cu rupturi, în picioruş de crab,
după ce îmi ţineam respiraţia.
Gândurile mele – fire subţiri în do diez
prelingându-se pe pardoseală,
înfăşurându-se în siesta lor de molie.
Sufocarea aceea savuroasă, anestezică
a fiecărei zile iernatice,
după ce eşuam în încercarea de a grăbi dezgheţul.
Răbdarea tristă a nebunilor de-a povesti
despre calul de lemn.

Nu ştiu dacă mă veţi cunoaşte vreodată...
Încercaţi tăişul orelor mele
asemenea beznei ce umple casa,
încercaţi să vă potriviţi anotimpurile
într-un papuc chinezesc,
să deschideţi fereastra precum o albină de oraş...

Tălpile mele sună ca într-un teatru părăsit.
Trebuia să se mai întâmple ceva...
Să fi purtat verde, să fi înfulecat, bucată cu bucată,
fiecare adiere de vânt.

O femeie ca un căţel subţire,
atât de plină de propria ei tristeţe...

Flowers, candles, singers,
într-o veşnică, foşnitoare noapte
cu nesfârşite arii repetându-şi măsurile.

Flowers, candles, singers...
Jumătate mireasă, jumătate zăpadă.


sus