free web hosting | free website | Business Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Gheorghe DRĂGAN
Tăcerea fumegândului cuvânt

 

După ce, prin culegerea de versuri intitulată Lacrima din Paradis (2009), îşi definea modalităţile discursului liric şi obsesiile tematice, Mariana Rogoz Stratulat vine să-şi contureze teritoriul poetic în tuşe mult mai apăsate, cu o nouă carte: Tăcerea fumegândului cuvânt, Ed. Pim, Iaşi, 2010. Titlu-metaforă de un patos mut! Focul stins în cuvânt condamnă la tăcere oricare gest viitor. Paşii se afundă în cenuşă, iar sufletul îşi închide zborul în piatră sau nor, „în câmp de mohor”... O posibilă sugestie, percepută chiar înainte de a sesiza articulaţiile intime ale textului, marcate de dihotomii dramatice: „rugăciune” şi „ispită”, „lacrimă” şi „patimă”, „plâns” şi „cântare”, „chemarea” şi „tăcerea”, „dragostea” şi „moartea” etc. Stări „oximoronice” de tipul fericire înlăcrimată / plâns fericit recomandă o sensibilitate romantică nativă. Încă la prima apariţie editorială, criticul Grigore Codrescu semnala unele „reflexe neoromantice”, tensiunea extatică a monologului liric (Jurnalul criticului incomod, Ed.Corgal Press, Bacău, 2011, pp.169-171). Nostalgia trăirilor paradisiace şi o anume incertitudine existenţială se revarsă într-o cascadă de metafore, stropite când cu „apă vie”, când cu „apă moartă”, ca să cităm din bogata „recuzită” stilistică a autoarei. Între visul ce nu vindecă (totuşi!) şi solia trimisă către tărâmuri himerice se află „a ,treia cale”: tăcerea, „soluţie” avansată odinioară de Mallarmé. Aceasta nu apare însă înainte de epuizarea realului, poezia fiind, în ultimă instanţă, „silaba vieţii/ pe apele eternităţii”, ce poate răzbate uneori din întunericul peşterii precum din burta chitului biblic care l-a înghiţit pe Iona. Orizontul tematic este suficient de întins, cât să încapă în pagină tonalităţi dintre cele mai diverse, inclusiv variaţiuni pe teme eminesciene sau bacoviene şi suave sonorităţi de lied. Acestea par a fi necesare exerciţii după clipe de ardere epuizantă, sub ameninţarea unor „abisale guri”, gata să absoarbă fragila alcătuire umană. Momentele de trăire intensă, plasată sub ameninţarea neantului, cheamă liniştea melancoliilor vagi şi voluptatea resemnării în meditaţie.
Visul anulării stărilor contradictorii este nota comună ambelor culegeri de poezii ale Marianei Rogoz Stratulat. Titlul celei dintâi (Lacrima din Paradis) – constatam cu altă ocazie – conţine un paradox. Existenţa paradisiacă exclude plânsul şi orice stare sufletească proprie fiinţei terestre. Ne putem gândi doar la o lacrimă divină, la acel plâns intern imaginat de Eminescu: „De plânge Demiurgos doar el şi-aude plânsul”. În ce-l priveşte, poetului nu-i rămâne decât să-şi construiască un paradis de cuvinte, sub semnul iluminărilor din Predica de pe Munte a Mântuitorului: „Fericiţi cei ce plâng…”.
În cazul celei de a doua culegeri de versuri, se poate vorbi, de asemenea, de o intenţie programatică: momentul devenirii focului din adâncuri în cuvânt coexistă cu stingerea, cu fumul şi tăcerea. Aceasta din urmă permite coborârea în sine pentru a afla adevărata fericire, dincolo de carnaţia versului şi sângele fierbinte al metaforei. Poezia rămâne un ciclu închis în structura temporalului – sugestie inclusă în însăşi compoziţia cărţii. Piesele lirice se ordonează sub numele celor 12 luni ale anului, scrise şi pe copertă în formă de şarpe - trimitere la simbolul ophidian al Timpului. Ciclul se deschide şi, totodată, se închide cu aceeaşi lună: aprilie. Trebuie să apreciem şi de această dată tripla realizare a cărţii: textuală, tipografică şi grafică. Meritul pentru cel din urmă aspect îi revine Mariei Otilia Hodină.
Cele mai multe versuri din culegerea aici comentată ne fac să credem că autoarea lor este capabilă de noi „surprize” lirice, pregătite cu aceeaşi atenţie la… efectul „artistic”. Astfel, va urma propriul îndemn: „să-mi fiu pământ, să-mi fiu şi stele” (pag.47), pentru a păşi dincolo de „existenţa mea sumară” (pag. 56), „pentru-a muri, pentru-a trăi” (pag.42) „în cuvântul vechi şi sfânt” (pag.62) . Remarcabilă încredere în virtuţile „curative” ale poeziei! Este elementul forte ce susţine piesele de rezistenţă ale cărţii. Dar explică, totodată, şi segmentele laxe ale frazării, retoricul inexpresiv. Acestea din urmă au, totuşi, o pondere neglijabilă. Mariana Rogoz Stratulat pare să-şi fi definit deja resursele lirismului şi calea prielnică împlinirii scrisului său.

 


sus