free web hosting | website hosting | Business Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting
FREE WEBHOSTING - SERVETOWN

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Diana Vrabie
JURNALUL: ABORDĂRI TEORETICO-DIDACTICE
(JURNAL 1986-1988 DE VLADIMIR BEŞLEAGĂ)

 

De la documentul strict intim în intenţie, care începea să se legitimeze în urmă de mai bine cu două secole, şi pînă la exhibarea dezarmantă a egografiilor contemporane, ce satisfac într-o oarecare măsură curtata sete de referenţial, e un drum sinuos, lung, mustind de surprize.
Edgar Papu raporta începuturile „notaţiilor” şi ale „jurnalelor intime” la călătoriile Renaşterii şi la „jurnalul de bord” (1). În Franţa secolului al XV-lea, puterea o deţinea jurnalul-cronică, avînd drept clauză anonimatul. Autorii acestor jurnale erau, de regulă, subalterni puşi în situaţia de a consemna anumite evenimente. Astfel, secretarul cancelarului Duprot ţine un drastic registru de cancelarie. Héroard, medicul lui Ludovic al XIII-lea, scrie un Jurnal de curte, între 1574-1589. În aceeaşi situaţia de interpus se situează Pierre de l’Estoile, cînd semnează un jurnal pentru regele Henri al III-lea. În secolul al XVI-lea, jurnalul oscilează indecis între diferite forme: jurnalul-cronică, jurnalul-carnet, jurnalul-caiet etc. Doar puţine jurnale din secolul al XVI-lea s-au păstrat, printre care, jurnalul de copilărie, ţinut de regele Edward al VI-lea. În Anglia, jurnalul intim demarează destul de dificil prin jurnalul lui Pepys, scris într-un alfabet cifrat şi amestecînd mai multe limbi. Secolul al XVII-lea înregistrează un viu interes faţă de această specie, ilustrată prin jurnalul de tinereţe al lui Arnauld d’Andilly sau prin jurnalul lui Olivier Le Fèvre d’Ormesson, la care se adaugă Jurnalul istoric şi anecdotic al domniei lui Ludovic al XV-lea al lui E.-J.-Barbier. În secolul al XVIII-lea, jurnalul intim proliferează în mod fabulos, devenind la un moment dat chiar o modă. Este o perioadă când mai ales femeile ţin cu regularitate jurnale. Printre cele mai importante autoare de jurnale se numără: Mary Countess Cooper (1685-1724), Elizabeth Byrom (1722-1801), Fanny Burney (1752-1840), Lady Mary Coke (1756-1829), Lybbe Powys (1756-1808). O curiozitate a secolului al XVIII-lea rămîne Jurnalul din anul ciumei (1722), o reconstituire istorică a îngrozitoarei ciume din Londra anilor 1664-1665, semnată de Daniel Defoe. Marchizul de Sade experimentează formula jurnalului de închisoare, care din anii ’90 încoace va înregistra un real succes.
De la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi pe tot parcursul veacului următor apar multe alte jurnale notorii. Din nou, unele dintre cele mai bune au fost scrise de femei: Lady Holland (1770-1845), Mary Frampton (1773-1846), Lady Charlotte Bury (1775-1861). Majoritatea jurnalelor menţionate nu aparţineau unor poeţi, romancieri sau dramaturgi, deşi cîteva au lăsat imaginea a ceea ce s-ar putea numi scriitori ocazionali. Există totuşi un mare număr de lucrări, parte jurnal, parte caiet personal, aparţinînd unor scriitori profesionişti. Exemplele cele mai valoroase sunt reprezentate de: Adnotările (1911) lui Shelley Percy Bysshe; Adnotările lui Samuel Butler (1912); Jurnalul (1927) Katherinei Mansfield (1927); Jurnalul (1933—1934) lui Arnold Bennett, în paginile căruia autorul şi-a consemnat în detaliu existenţa zilnică din 1896 pînă la data morţii sale, în 1931; Jurnalul unui scriitor (1949) de Somerset Maugham ş. a. În Franţa, cu precădere printre scriitori, obiceiul de a ţine jurnale şi însemnări intime este puternic încetăţenit. Printre cele mai renumite se înscriu Jurnalul intim (1895) şi Caietul roşu (1907) ale lui Constant; Jurnalul intim al lui Amiel, pe care acesta l-a ţinut timp de mai bine de treizeci de ani, începînd cu 1847; Jurnalul fraţilor Goncourt, scris între 1851-1870; Jurnalul lui André Gide, pe care l-a început în 1885 şi încă îl mai completa în 1947 ş. a. În secolul al XX-lea, jurnalul intim ajunge să fie cultivat mai mult decît oricînd datorită unei tentaţii fără precedent pentru autenticitatea documentului psihic, pentru comunicarea neliteraturizată a experienţelor subiective de cunoaştere.
Privit mult timp drept o „schiţă de atelier”, o sumă de texte care respectă fidel cronologia externă a operei propriu-zise, jurnalul îşi va revendica statutul de operă literară prin fascinantele pagini de jurnal ale lui Amiel, Renard, Stendhal, Tolstoi, Katherine Mansfield, Virginia Woolf, Julien Green şi alţii ce au contribuit considerabil la îmbogăţirea materiei genului.

Pornind de la aceste constatări şi de la faptul că lucrările diaristice se bucură de un real succes în studiul textelor literare la facultăţile filologice, am optat pentru relevarea dimensiunii teoretico-didactice, pornind de la exemplul lucrării Jurnal 1986-1988 de Vladimir Beşleagă.
Ne-a interesat cu precădere surprinderea schimbărilor discursului jurnalier, sensibil la variaţiile culturale sau sociale ale timpului. Plecînd de la teoria lui Georges Gusdorf, se poate afirma că „stilul epocii (Zeitgeist) condiţionează în egală măsură conştiinţa intimă şi comportamentele exterioare”. (2) În termeni similari e formulată opinia structurantă a cărţii lui Dan Cristea, Versiune şi subversiune, în care se subliniază că sensul naraţiunii autobiografice depinde de „relaţiile dintre subiectivitate şi discursurile contemporane ei, cum sunt ele oferite omului modern de către cercetarea ştiinţifică, de ştiinţele umane şi de literatură”. (3) Teoreticianul român consideră că eul autobiografic e puternic marcat de configuraţia culturală în care se situează diaristul, configuraţie care apare explicit sau implicit în paginile intime.
Abordarea didactică a jurnalului poate fi realizată, luînd în calcul schema celor trei niveluri după Nattiez, Molino:
nivel poietic – nivelul procesului de producere a mesajului de către artist, nivel la care între artist şi opera pe cale de a se realiza se instaurează o relaţie specifică;
nivel poetic – nivelul mesajului însuşi – în sensul jakobsian al termenului – numit de către unii autori şi nivelul material; este ceea ce numim opera ca atare;
nivel estezic – adică, estetic; este nivelul procesului de percepere şi de receptare a mesajului.
Cele trei niveluri prezentate pot fi percepute ca o interacţiune a celor trei intenţii amintite de Umberto Eco: intentio autoris; intentio operis¸intentio lectoris.
Jurnalul ca specie a literaturii de mărturisire constă în însemnările zilnice ale cuiva (în cazul nostru scriitorul Vladimir Beşleagă) despre anumite evenimente legate de viaţa sa. La acest nivel, Jurnal 1986-1988 al lui V.Beşleagă va descoperi spectacolul vieţii scriitorului, ţesut din mini-comedii, drame, dar şi tragedii zguduitoare, relevîndu-şi esenţa mistuitoare din interogaţii retorice şi exclamaţii în surdină, din şoapte şi strigăte topite în labirintul propriului eu. Notaţiile cu caracter personal vor conţine date despre situaţia sa familială şi materială, contabilizarea problemelor de sănătate, insomniilor, munca asiduă la reconstrucţia casei părinteşti, pasionantele lecturi, dialogurile la radio, lucrările agricole efectuate din plăcere sau forţat de împrejurări, grija pentru destinul fiicei, pierderea fiului, înregistrarea viselor etc.
Astfel, jurnalul va avea o dublă finalitate: prima constă în necesitatea intrinsecă de a furniza date exacte în domeniul vieţii personale (Georges Gusdorf), iar cealaltă urmăreşte alcătuirea unei imagini a autorului care să se desăvîrşească în actele sale şi în opera sa (Alain Girard). Cel din urmă e unghiul din care se pot folosi datele furnizate de jurnal pentru a începe studiul operei literare. La acest nivel, jurnalul lui Beşleagă va conţine detalii în legătură cu conceperea şi travaliul scrierii unora dintre romanele şi nuvelele sale, conturînd în fapt imaginea autorului. Luciditatea introspectivă generează de obicei o confesiune frustă şi originală, jurnalul dovedind-se nu numai un document uman şi artistic revelator, ci şi segmentul care marchează cercul unei existenţe şi al unei opere, ce se înscrie în dramatica căutare a identităţii.
Dimensiunea existenţială decriptată în paginile unui jurnal, prezintă structuri din sinele autorului, lumini şi umbre devoalate, cu un scop bine stabilit.
Activităţile de învăţare se bazează pe metode active – problematizarea, învăţarea prin descoperire, comparaţia, iar în final, prin sarcini de dezvoltare a receptivităţii literar-artistice. Dezvoltarea competenţei argumentative, spre exemplu, se va realiza în baza unei dezbateri dintre poiein şi poiesis, structurîndu-se pe baza următoarelor concepte: roman al experienţei, autenticitate, confesiune, jurnal, natura spirituală a operelor, notaţia zilnică, pactul autobiografic (autor-narator-personaj), subiectivitate, scrisul ca anamneză etc.
În această odine de idei, poate fi subliniat faptul că oricît de fragmentară sau de incompletă ar fi notaţia zilnică, ea fixează lucrurile, le salvează de la uitare şi opreşte oarecum timpul, întorcîndu-te totodată spre propria fiinţă, susţinînd (re)găsirea: „Am intuiţia că cel ce-şi propune un asemenea scop, acela trebuie să lunece pe calea nebuniei sau… să fugă complet din lume, dintre oameni. Dar, o voi face! Altfel, nu mă voi apropia de mine, de propria esenţă, ci tot mai mult mă voi îndepărta, pierzîndu-mă definitiv”. (4)
Pentru V. Beşleagă, jurnalul reprezintă posibilitatea cunoaşterii de sine, dacă admitem că o asemenea cunoaştere ar fi posibilă. El scrie ca să descopere fenomenele variabile ale sensibilităţii interioare, cu alte cuvinte, omul profund care este son moi profond. Acesta se relevă lucid, frămîntat, oscilant, interogativ. „A nota în caietul secret este totuna cu penser à soi; a prinde vîrtejurile din le dedans, a analiza cu minuţie fluctuaţiile spiritului şi ale sufletului”, observa sugestiv Eugen Simion. (5)
În ceea ce priveşte activitatea de problematizare a studenţilor am putea porni de la afirmaţia lui Henry Miller, care susţinea în The cosmological Eye: „ar trebui să abordăm jurnalul nu atît pentru adevărul celor înregistrate, ci ca expresia bătăliei de a te elibera de obsesia adevărului”. (6) În acest sens, Vladimir Beşleagă îşi ia ca reper pentru jurnalul său angajamentul, prin care îşi propunea, în mod principial, să închidă în text pasaje sufleteşti, imagini ale propriului eu. Ca literatura să fie autentică, e nevoie de o situare înăuntrul obiectelor, de o identitate fără rest între eu şi lume. Pentru a o atinge, fiinţa interioară a scriitorului trebuie să parcurgă mai multe etape de apropiere a universului, înregistrate cu fidelitate în jurnal. Sunt semnificative în acest sens şi întoarcerile în copilărie, şi munca asiduă la reconstrucţia casei părinţilor (din Mălăieşti), lucrările agricole, care îi dau satisfacţia restabilirii contactului cu glia, şi atmosfera tensionantă din familia precedentă, pierderea fiului, toate avînd menirea de a reordona nivelurile eului.
Pretinzînd să aducă o informaţie asupra realităţii exterioare a textului, scopul textelor subiective nu poate fi redus la simpla verosimilitate, ci la adevărata asemănare. Prin urmare, nu efectul de real contează, ci imaginea realului. Asemănarea poate fi identificată la două nivele: al elementelor povestirii (criteriul exactităţii – ce vizează informaţia) şi, mai important, al totalităţii povestirii (criteriul fidelităţii – ce vizează semnificaţia). În cazul jurnalului lui Beşleagă avem de a face cu o poetică a cotidianului. E vorba de un cotidian specific, cu accente personale, politice şi culturale. Scris în anii dinaintea „revoluţiei” moldoveneşti (1986-1988), declanşată, după spusele autorului, de aşa-zisă restructurare gorbaciovistă, în fapt „începutul destrămării din adînc a imensului imperiu al răului care a fost U.R.S.S” (7), jurnalul cuprinde comentariile pe marginea unor evenimente sociale, politice, culturale, dar şi date despre noua conducere a C.C., despre atitudinile colegilor de la U.S., ale demnitarilor de stat etc. Astfel, jurnalul se poate citi şi pentru lucidele constatări asupra unei epoci întregi şi a oamenilor ei.
Aşadar, un astfel de demers didactic poate salva de monotonie interpretarea textului diaristic, reuşindu-se o analiză la care conlucrează afectivitatea, interesul şi nivelul cognitiv, metacognitiv al studentului. În mod cert, orice metadiscurs despre literatură, extrinsec operei, aparţinînd scriitorului – jurnalul în cazul nostru – oferă multiple elemente pentru constituirea unei poetici care generează noi interpretări.

.........................
1 Edgar Papu, Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti, E.L.U., 1967, p. 46-47.
2 Georges Gusdorf, Les écritures du moi. Lignes de vie, Paris, Éditions Odile Jacob, 1991, p. 349.
3 Dan Cristea, Versiune şi subversiune: paradoxul autobiografiei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999, p. 213.
4 Vladimir Beşleagă, Jurnal (1986-1988), Chişinău, Editura Prut-Internaţional, 2002, p. 132.
5 Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol.I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 47.
6 Apud Muşat Carmen, Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 31.
7 V. Beşleagă, op. cit., p. 3.

BIBLIOGRAFIE:
Bibliografia operei

Beşleagă, Vladimir, Jurnal (1986-1988), Chişinău, Editura Prut-Internaţional, 2002
Bibliografia critică
Cristea, Dan, Versiune şi subversiune: paradoxul autobiografiei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999
Gusdorf, Georges, Les écritures du moi. Lignes de vie, Paris, Éditions Odile Jacob, 1991
Muşat, Carmen, Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002
Papu, Edgar, Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Bucureşti, E.L.U., 1967
Simion, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, vol.I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001



sus