free web hosting | free hosting | Business Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Cristina NECULA
Actul de creaţie – o sărbătoare a luminii

 

„Răzbim noi cumva la lumină”
(Marin Sorescu - IONA)

Când criticul G. Călinescu afirma că avem o „strălucită literatură”, argumentarea critică din a sa istorie se centra pe un implicit principiu critic: lumina.
Strălucirea literaturii este reflexul estetic al luminii spirituale, este corespondentul critic al iluminărilor interioare.
Scriitura este o formă de revelare a luminii interioare, care se revelează ea însăşi ca fenomen originar al creaţiei scriitorilor.
Actul scrierii este eterna cântare a luminii întru revelarea ei. Şi dacă, cu fiecare text pe care îl scrie, autorul moare câte puţin, atunci opera este o înviere amânată, o fiinţare în lumină.
Acesta este, poate, un posibil mesaj al finalului piesei IONA, structurată ca un solilocviu dramatic pe două voci: “Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.
-Iona,Ionaa! E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.
- Gata, Iona! Răzbim noi cumva la lumină”.
Drumul a greşit-o. Şi, singur printre poeţi, Marin Sorescu ştie că „e greu să fii singur” şi singur porneşte „invers” să caute Lumina. Când o va găsi va fi singur fără singurătate.
Marin Sorescu nu mai are biografie socială. Biografia este o istorie a omului sau, în accepţia pe care o dă Roland Barthes, se stabileşte coerenţa unui destin, structura unei existenţe.
Marin Sorescu este fiinţa de limbaj care fiinţează întru eternitate în lumina operei. În căutarea luminii, el a devenit făptură de lumină şi a înviat în construcţia personajelor: „dacă Iona şi Paracliserul sunt eu, tot eu sunt şi teatrul meu istoric.” (Extemporal despre mine)
Lumina devine un echivalent posibil al timpului interior al creaţiei. Paralel cu timpul istoric, a existat şi timpul interior al scriitorului. Acest timp poate să coincidă uneori cu cronologia timpului istoric, fie cu mişcarea astrelor.
Mircea Eliade afirmă că noi nu trăim aceleaşi timpuri, ci timpuri diferite şi tempo-uri. Timpul istoric este abolit sau receptat fragmentar de timpul sufletesc al scriitorului, înţeles ca timp al creaţiei. „Forma” de existenţă a acestui timp este opera. Timpul operei coincide cu timpul lecturii.
Momentul receptării operei prin lectură justifică viaţa operei, reînvierea ei cu fiecare lectură ce aminteşte timpul iniţial al creaţiei. Receptarea operei nu presupune înscrierea ei în circuitul planetar al timpului istoric, ci revelează interacţiunea timpului operei cu timpul interior al cititorului.
Interiorizându-şi imaginarul lumii operei proiectate pe coordonate temporale şi spaţiale fictive, cititorul se integrează ca timp ficţional în timpul istoriei, impunându-i însă o iluzorie discontinuitate.
Poate că ar trebui, dacă ar fi posibil, să fie studiate „istoriile” interioare ale scriitorilor. Poate că aceste biografii interioare motivează ideea că opera apare când vrea ea, când îi vine timpul care nu coincide automat cu un timp istoric propice libertăţii de creaţie.
Poate că în cărţile ce s-au scris din 1941 până în 1989 ar trebui „să citim” biografii interioare, să citim raportul ontologic al scriitorului cu sine şi cu lumea şi să înţelegem că omul, ca existenţă finită pusă în contradicţie cu sine, îşi depăşeşte limitele prin cuprinderea infinităţii gândului creator în opera finită.
Literatura modernă şi premodernă trădează acest efort al sinelui de a-şi găsi adăpost în limbajul în care să locuiască poetic. Această mutaţie ontologică a sinelui motivează ceea ce Lovinescu numea teoria mutaţiei valorilor estetice pe care le raporta la momentul istoric, deoarece esteticul nu trebuie privit în „imuabilitatea ideii platoniciene”, ci în „mobilitatea ei.”
Dar mutaţia ontologică a sinelui care proiectează în operă „lumina” timpului interior este” factorul sufletesc” definit de Lovinescu, este fenomenul originar în virtutea căruia punctele de vedere privind raportarea directă a artei la societate, la regim, la orânduire, la politizarea judecăţii de valoare, pot fi considerate erezii ale criticii.
Exagerarea raportului dintre operă şi biografie poate fi considerată o erezie. Referindu-se la „hotarele criticii”, T.S.Eliot afirma: „Odată cu terminarea unui poem, apare în lume ceva nou, care nu poate fi explicat pe deplin prin ce s-a petrecut înainte”. Informaţia biografică ar putea fi anulată din această perspectivă, dar, scrie Eliot, „orice critic care se ocupă serios de opera unui om trebuie să ştie ceva despre acel om”.
Roland Barthes afirmase: „eu n-am biografie”. Biografia este „structura unei existenţe”, scrie Barthes, dar nu precizează raportarea acestei existenţe la real sau la imaginar, astfel încât intuim că biografia unui autor este „structurată” în opera sa creată de fantezia dictatorială a scriitorului. Autorul îşi inventează propria biografie care coincide cu opera.
Dacă „sensul poemului este poemul însuşi”, după cum afirma E. A. Poe, putem afirma că poemul este biografia însăşi, iar poemul este universul imaginar în care autorul fiinţează ca fiinţă de limbaj, în care îşi corespunde orfic.
Din această perspectivă se complică, poate, stabilirea judecăţii de valoare a poemelor, a operei. Criticul valorizează estetic opera şi, implicit, biografia scriitorului. Se instituie astfel o critică biografică coincidentă cu o critică a valorii estetice.
Definind actul creator ca fascinaţie a irealului, Marin Preda vorbea despre aventura spirituală a căutării luminii: „Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare secrete a scriitorului, nu se mai ştie, şi nu mai ştie nici el exact, dacă ceea ce povesteşte i s-a întâmplat lui cu adevărat, dacă şi-a imaginat numai sau dacă e vorba de un amestec de fapte reale şi invenţii. Este imposibil de făcut o delimitare între viaţa imaginară creată şi exprimată într-o carte şi cea trăită de autor.”
Prin această imposibilă delimitare a realului de imaginar, scriitorul răzbeşte la lumină. „Sărbătoarea intelectului” a devenit „o sărbătoare” a luminii.

 



sus