free web hosting | free website | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Camelia Manuela SAVA
Jurnalul Annei Frank

 

O carte monumentală ce face parte din seria Memorii. Jurnale, apărută în 2011 la Editura Humanitas, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu, este Jurnalul Annei Frank, 12 iunie 1942 - 1 august 1944. Această capodoperă literară are o istorie minunată şi ne-a fost transmisă într-un mod nemaiîntâlnit, pentru că a fost salvată de o fiinţă aparent nesemnificativă (de secretara tatălui Annei), păstrată cu sfinţenie şi apoi dată tatălui autoarei jurnalului, care s-a ocupat de publicare. Ceea ce ţine de miraculos ţine nu numai vârsta fragedă a autoarei (Anne Frank avea doar 13 ani când a început să scrie acest jurnal), ci şi de condiţiile în care scrie: evreică fiind, este nevoită să se ascundă cu întreaga familie şi timp de doi ani trăiesc în clandestinitate - exact timpul în care este ţinut acest jurnal, apoi sunt cu toţii prinşi, arestaţi şi vor muri cu puţin înainte de a se sfârşi al doilea război mondial; este o poveste tragică a unei adolescente ce aparţine unui popor nefericit ce trebuie să fugă, să se ascundă, pentru a rămâne totuşi demn în faţa morţii - evreică, Anne Frank împărtăşeşte soarta acestui popor şi va muri de tifos în lagărul de concentrare în care este dusă împreună cu mama şi sora sa, cu numai câteva luni înainte de a se sfârşi războiul. Ea este un simbol al speranţei, al încrederii că pacea va pune capăt urii între popoare şi va aduce cu sine modernizarea întregii lumi, emanciparea tinerilor, dezvoltarea omenirii, a relaţiilor între adulţi şi copii, între părinţi şi copiii lor, între diferitele naţionalităţi, culturi şi moduri de viaţă sau de gândire. Acest copil ne învaţă prin intermediul paginilor din jurnalul său cum să iubim viaţa, să fim mai încrezători în noi, în propriile forţe, să urâm războaiele sau orice alte forme de opresiune.

Povestea este simplă şi ar putea porni de la momentul când, în ianuarie 1933, Otto Frank decide să emigreze din Germania natală în Ţările de Jos, la Amsterdam (împreună cu soţia şi cele două fiice, Margot, n.1926 şi Anne, n.1929); aici fondează o societate specializată în comerţul cu pectină (produs folosit la prepararea dulceţurilor), şi, ulterior, în vânzarea de condimente. Amenajează, în secret, în clădirea în care funcţiona firma sa, o ascunzătoare, aşa-numita Anexă. Aici se vor ascunde în 6 iulie 1942 toţi cei patru componenţi ai familiei Frank; li se alătură încă o familie, cu un băiat pe nume Peter, şi un medic dentist, toţi evrei. Cei opt locatari ai Anexei vor supravieţui datorită protectorilor lor neerlandezi, colaboratori curajoşi ai lui Otto Frank, care îi aprovizionează timp de doi ani. Vor fi prinşi pe 1 august 1944, după debarcarea Aliaţilor în Normandia, când înfrângerea Germaniei era iminentă şi cei opt sperau să fie liberi.

În tot această perioadă a clandestinităţii sale, Anne Frank scrie Jurnalul său pe un caiet pe care îl primise de ziua sa, când împlinea 13 ani: 12 iunie 1942, consemnând tot ce i se întâmplă, tot ce simte; îl revizuieşte, îl completează în primăvara anului 1944, fiindcă îl ascultă la radio pe ministrul educaţiei din guvernul neerlandez, aflat în exil la Londra, care spunea că, după război, vor fi adunate şi publicate toate mărturiile scrise ale suferinţelor îndurate de cei care locuiau în ţările ocupate de germani.

Însemnările jurnalului au forma unor scrisori adresate unei fictive, Kitty (de aici nevoia de prieteni). Dacă la început a scris doar pentru sine - momentul debutului este acela al primirii caietului: „Voi începe cu momentul în care te-am primit, adică în care te-am văzut pe masa cu darurile de ziua mea…”(14 iunie 1942), după un an şi jumătate, în ascunzătoare, apar completări de genul: „Până acum mi-ai fost de mare ajutor (…). O, ce bucuroasă sunt că te-am luat cu mine!” (28 septembrie 1942).

Colegii de şcoală, orele de curs, profesorii, micile flirturi cu băieţii, chiar notele luate sunt prezentate cu un orgoliu adolescentin, dar este făcut şi un mic istoric al familiei sale (tatăl, mama şi sora sa, Margot), fiind în permanenţă în centrul atenţiei datorită firii sale pozitive, exuberante; veselia, optimismul dispar atunci când soseşte o citaţie pentru tatăl lor pe 5 iulie 1942 (prigoana evreilor începuse deja şi în Ţările de Jos) şi existenţa copilei de numai 13 ani este pusă sub semnul incertitudinii şi al insecurităţii. Totul este împachetat în grabă, dar cu grijă, multe din obiectele ce aparţineau familiei fuseseră deja cărate în ascunzătoare sau pe la diferiţi cunoscuţi – tatăl Annei o avertizase cu câteva zile înainte că se vor muta, dar nu prevăzuse că schimbarea aceasta avea să se petreacă cu zece zile mai înainte de termenul stabilit de el – pe data de 6 iulie 1942 erau instalaţi în Anexă. Fuga lor lasă impresia că au părăsit Amsterdamul, ca să nu dea de bănuit şi să trădeze adevărata lor destinaţie.

Avem să aflăm poziţionarea Anexei şi compartimentarea spaţiului datorită Annei; descrierile ei sunt foarte minuţioase şi exacte, ceea ce demonstrează simţul orientării în spaţiu al acestei adolescente, dar şi gradul dezvoltat al memoriei şi atenţiei unei puştoaice maturizate înainte de vreme. Regulile convieţuirii nu sunt tocmai plăcute, instalarea şi acomodarea sunt anevoioase: treburile casnice, ca spălatul pe jos, amenajatul mobilierului redus la dimensiunile mici ale locuinţei, reparaţii, aprovizionarea le iau foarte mult timp, aşa că nu au cum să se gândească prea mult la noua lor condiţie de clandestini; primele zile sunt obositoare şi fetiţa abia are câteva clipe de răgaz ca să noteze, să se gândească limpede la „marea schimbare apărută” în viaţa ei şi a familiei sale. După numai câteva zile, apar încă alţi trei membri ai Anexei – familia Van Daan (nume conspirativ, în realitate Van Pels: Hermann van Pels, tatăl, Auguste van Pels, mama şi Peter van Pels, fiul), ca apoi ultimul sosit să fie un medic dentist, care nu se face deloc plăcut, mereu este morocănos şi tipicar, dar le împărtăşeşte soarta. Nici familia Van Daan nu este simpatică, certurile dintre cei doi soţi nu sunt pe placul Annei şi fetiţa simte că nu sunt un model demn de urmat.

Sunt descrise relaţiile cu părinţii săi; Anne este foarte apropiată de tatăl său, pe care îl alintă Pim şi căruia îi împărtăşeşte toate gândurile ei, discutând deschis întotdeauna cu el, până la un punct în care, după un an şi jumătate în Anexă, adolescenta îi reproşează într-o scrisoare dureroasă că nu a ştiut să o vadă cât a plâns şi cât a suferit, cât de mult a crescut, cât de mult s-a maturizat prin această experienţă, îi reproşează că nu a ştiut să îi fie alături până la capăt, dar, văzând cât de afectat este tatăl său de aceste reproşuri, va regreta că, pe de altă parte, este nedreaptă cu el, dată fiind conjunctura în care se aflau cu toţii; nu se înţelege cu mama sa, de care se simte tot mai înstrăinată, iar de sora sa, Margot se apropie mai tare spre sfârşitul perioadei de clandestinitate, când începe să-i facă numai ei confidenţe.

Mâncarea insuficientă, baia care are loc cu program riguros (numai sâmbăta sau duminica), spălatul vaselor, gătitul, trasul apei la wc sunt tot atâtea lucruri insuportabile pe care Anne le consideră aproape nişte corvoade, puţinele lucruri care i-au rămas din libertate sunt cărţile, cursurile pe care le primeşte prin corespondenţă pe un nume fals (atât ea, cât şi sora ei au continuat să înveţe materiile de la şcoală: matematică, istorie, geografie, latină, engleză, au făcut cursuri de dactilografie).

Dincolo de aceste banalităţi, Jurnalul este o carte monumentală despre devenire - ceea ce se cheamă în termeni literari un bildungsroman: Anne, fetiţa de 13 ani, devine conştientă de ceea ce este – o adolescentă ce se transformă zi de zi, un spirit independent, o fire serioasă, meditativă, conştientă de natura ei duală: în exterior este o rebelă, veselă şi ironică în acelaşi timp, în interior este o fire blândă, romantică, meditativă. „Un mănunchi de contradicţii” se autodefineşte ea la un moment dat, spre finalul clandestinităţii, când îşi face autoportretul: „Ţi-am povestit deja de mai multe ori că sufletul meu este, ca să zicem aşa, împărţit în două. Una din părţi adăposteşte veselia mea exuberantă, persiflările mele în legătură cu orice, bucuria de viaţă, şi, mai ales, felul meu de a lua uşor lucrurile. (…) Partea asta stă de cele mai multe ori la pândă şi o împinge deoparte pe cealaltă, care este mult mai frumoasă, mai pură şi mai profundă”. Autocunoaşterea, autoanaliza îi sunt la îndemână adolescentei (împlinise deja 15 ani) care concluzionează ca un om matur: „Partea mea mai uşuratică, mai superficială va fi întotdeauna mai iute decât partea mea mai profundă, şi de aceea va câştiga mereu. Nici nu-ţi poţi închipui de câte ori am încercat să o resping pe această Anne care nu este decât jumătate din cea pe care o cheamă Anne, să o schimb radical, s-o ascund...”.

Problemele specifice vârstei ţin de identitate, de viaţa tumultuoasă sufletească, trăită în ascuns în dublă clandestinitate: ei sunt clandestini în Anexă, trăind după anumite reguli stricte, pentru a nu fi descoperiţi şi arestaţi, şi „clandestinitatea” aşa-zisă a Annei meditative, ce trebuie să se „ascundă” după un paravan: firea ei veselă şi exuberantă. Pornind de la relaţiile cu părinţii ei, ea are o părere foarte interesantă despre educaţie: „Părinţii nu pot da decât sfaturi sau bune îndrumări, de formarea definitivă a propriului caracter răspunde fiecare…”, reţinând ca pe un moto cuvintele tatălui său: „Fiecare copil trebuie să se autoeduce”.

Autodidacticismul, dorinţa de a şti cât mai multe merg mână în mână cu autoanaliza; studiindu-şi propriul corp şi psihicul, ea îşi pune problema diferenţierii fizice şi psihice între fete şi băieţi, trăsăturile fizice devin mai puternic conştientizate atunci când îi vine ciclul, îşi studiază propriul organ genital sau poartă discuţii tranşante cu Peter despre organul genital al băieţilor, fără să fie nimic vulgar în asta (are loc şi o comparaţie cu organele pisicii); ideea generală care se desprinde este aceea de autocunoaştere, de obiectivare, această capacitate fiind uimitoare la o persoană atât de tânără: „Mă pot studia în tot ceea ce fac, ca şi cum aş fi o străină”. Conştiinţa de sine nu o părăseşte niciodată, niciun moment, dimpotrivă, ea se accentuează pe măsură ce trece timpul petrecut în Anexă.

Maturitatea sa, atât fizică, spirituală, cât şi culturală are loc într-un mod accelerat între 13 şi 15 ani şi este strâns legată de firea ei energică, scrutătoare, curioasă. Anne poate să se gândească şi la rolul femeii în societatea modernă, influenţată fiind de o carte citită acum: „Luptători pentru viaţă” în care autorul, Paul de Kruif, afirma: „în general, femeile, chiar şi numai prin faptul că aduc copii pe lume, îndură mai multe suferinţe, mai multe boli şi mai multă mizerie decât oricare erou de război. Şi cum este răsplătită femeia pentru izbândă după toată durerea suferită? Este împinsă într-un colţ dacă naşterea a sluţit-o, copii ajung curând să nu-i mai aparţină, frumuseţea i-a dispărut. Femeile sunt nişte soldaţi care luptă şi suferă pentru supravieţuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai curajoşi decât numeroşii eroi ai libertăţii cu gura lor mare!”. Conştientă că „femeia a ocupat un loc mai puţin important în societate decât bărbatul”, speră că această nedreptate va dispărea: „Din fericire, prin şcoală, muncă şi dezvoltare, femeilor li s-au deschis ochii”, iar viitorul este şi mai bun, femeia va recăpăta locul său binemeritat: „ În multe ţări, ele au căpătat aceleaşi drepturi. Mulţi oameni, mai ales femei, dar şi bărbaţi văd acum ce greşită a fost, timp îndelungat, această împărţire a lumii. Femeile moderne vor dreptul la independenţă totală!”.

Un alt punct nevralgic în Anexă, dincolo de condiţiile precare de viaţă (mâncare insuficientă, igiena precară, teama de a nu face zgomot, perdelele lăsate, uşile blocate şi camuflate, lipsa aerului curat) este iubirea şi Anne observă cu un ochi atent şi critic relaţiile dintre adulţi: tatăl şi mama ei nu sunt îndrăgostiţi unul de celălalt, nu se iubesc cu adevărat, deşi mimează în faţa copiilor un soi de dragoste platonică, soţii Van Daan sunt o pereche nepotrivită (doamna Van Daan face avansuri celorlalţi doi bărbaţi din Anexă, fără vreo finalitate însă). Gândurile ei se concretizează în câteva rânduri emoţionante despre ceea ce înseamnă iubirea, simţind primii fiori ai dragostei la cei 15 ani ai săi: „Iubirea, ce este iubirea? Cred că iubirea este ceva ce, de fapt, nu se poate traduce în cuvinte. Iubire înseamnă să înţelegi, să ţii la cineva, să împărtăşeşti cu el fericirea şi necazul. Şi, la toate astea, se adaugă mai devreme sau mai târziu şi iubirea fizică. Ai împărţit ceva, ai oferit ceva, ai primit ceva. Şi dacă te căsătoreşti sau nu, toate astea nu contează dacă ştii că pentru tot restul vieţii ai pe cineva lângă tine care te înţelege şi pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni!”.

Războiul şi lipsa de perspectivă, clandestinitatea şi perspectiva morţii posibile nu o sperie, dimpotrivă o motivează să spere în libertatea ei şi a popoarelor, în viitorul pe care îl vrea frumos, senin; ar dori să scrie, să devină scriitoare, pentru că îşi dă seama că poate aşterne pe hârtie cu uşurinţă gânduri, idei, sentimente, poate crea (scrisese câteva povestioare şi nuvele pe care le arăta celor apropiaţi), ar dori să-şi depăşească condiţia de simplă femeie, să nu rămână doar la nivelul de gospodină, ci vrea să călătorească, să înveţe, să ajute oamenii. Un asemenea spirit se naşte mai rar şi e păcat că s-a pierdut înainte de vreme în cavalcada nemiloasă a istoriei, sfârşitul ei fiind unul necruţător – Anne moare de tifos în lagăr (împreună cu mama şi sora ei) cu numai câteva luni ca Germania să fie înfrântă definitiv. Deşi ea fusese condamnată la moarte, înainte de a fi arestată, numai prin simplul motiv de a se fi născut într-o familie de evrei, va supravieţui datorită împrejurărilor minunate în care este păstrat şi publicat Jurnalul său, o mărturie cutremurătoare a suferinţei şi a umilinţei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, toate criticile fiindu-i mai mult decât favorabile, pentru că ea a devenit o portavoce pentru milioanele de victime inocente ale barbariei naziste. Anne Frank a devenit un nume simbolic.

 

sus