free web hosting | website hosting | Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting
Free Domain Name with Hosting from Network Solutions!

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Interviu

Mihai BICA: «SUNT UN MARE COPIL ŞI UN UMIL SLUJITOR AL TEATRULUI»

Caraş-severinean de origine, actorul MIHAI BICA a intrat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale în anul 1983 şi a studiat cu Olga Tudorache, alături de care s-au aflat doi asistenţi, actori de mare talent, Florian Pittiş şi Florin Zamfirescu.
Numele lui Mihai Bica este legat, în mare parte, de Teatrul din Sibiu, la început ca actor, apoi director al instituţiei. Împătimit de profesie, din 1988 şi până în 2000 a onorat scena sibiană prin interpretări care au impus o stare de competiţie.
A părăsit Sibiul pentru a colabora cu teatre din Bucureşti. A avut şansa de a repeta şase luni la Teatrul Naţional alături de Ştefan Iordache în ,,Omul de la Mancha”, în regia lui Ion Cojar. Deşi spectacolul nu a fost dus până la capăt, pentru Mihai Bica a fost un moment al unor întâlniri cu profesionişti ai scenei. A urmat colaborarea cu ,,Teatrul Mic”. A jucat în Cimitirul păsărilor, spectacol cu valenţe politice. Marea bucurie a actorului Mihai Bica a fost aceea de fi pe scenă în acest spectacol alături de profesoara sa, Olga Tudorache. Dar şi de alţi doi mari actori, Dan Condurache şi Mitică Popescu. Cu vocea lui de o profunzime şi un timbru inconfundabile, este solicitat intens în spectacolele de teatru radiofonic. Ultima oară l-a interpretat, într-un serial, pe părintele Arsenie Boca. Din 2002 este actor al teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov. Cu demnitate, cu subtilitate, cu atitudine firească, cu expresie curată, Mihai Bica a creat pe scena braşoveană numeroase roluri impresionante prin adevărul lor şi seducătoare pentru spectatori
Atitudine dominatoare în scenă, ceea ce se numeşte personalitate, timbru baritonal, el însuşi un izvor de energii când învăluitoare, când revendicative, un tip de interpret rafinat care nu face nimic la întâmplare, numai sub imperiul intuiţiei, ci în urma unor decantări îndelungi care, însă, se pierd în firescul păstrat în apariţia sa de pe scenă şi în relaţia lui cu ceilalţi. Acesta este actorul Mihai Bica
.

*

Mihai, se spune că fiecare meserie poate fi definită. Eu, unul, intuind sărăcia unei embleme, nu prea ştiu să definesc meseria de actor şi nici nu sunt sigur dacă ea este doar o meserie.
E mult mai mult decât o meserie. Cred că nu se poate defini şi e mai bine să n-o definim. Pot să spun, însă, că este o amantă sublimă, posesivă şi absolută. De ce spun asta? Foarte mulţi dintre noi, cei care am îmbrăţişat teatrul, fără să vrem, am căzut pe o pantă bolnăvicioasă. Noi credem că e bine să ne arătăm. Vezi Doamne, am face noi un serviciu artei teatrale. Greşit! Profund greşit! Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că facem teatru şi nu ne putem înălţa decât dacă arta noastră ne înalţă. Sunt actor la Teatrul Nottara – dau un exemplu – şi mă bat cu pumnul în piept. Gândim greşit. Nu. Arta Teatrului Nottara ne hrăneşte, nu noi hrănim Teatrul Nottara. Mulţi au căzut în această capcană. Capcană, ăsta e cel mai bun cuvânt. Actorul cu adevărat mare e topit în arta lui, uită de el. Ea este cea care îl poartă pe aripi. Sunt foarte mulţi care fac această profesie, dar sunt prea puţini cei aleşi. Cu adevărat aleşi. Dacă tu acuma mă întrebi ce simt în timpul unei reprezentaţii, eu pot să inventez cuvinte. Dar oare acele cuvinte au o atât de mare putere, încât să fie adevărul pe care eu îl trăiesc în secundele acelea? S-ar putea să nu. Complicată arta teatrală! Minunată şi complicată în acelaşi timp. Nu ştii de unde pleci, nu ştii unde ajungi. Sigur că tu pleci cu un scop şi o ţintă. Suntem oameni, nu? Niciodată nu ştii cum este personajul. Sunt autori diferiţi, lucrezi în chei regizorale diferite. Frumos este ca, pe cât e posibil, să dai mentalul deoparte şi să laşi să urle sufletul. Răsufletul care urlă este cel care ajunge cu adevărat în celelalte suflete din sală. Cred că asta este calea. Dacă vrei, e un fel de isihasm în artă. Acum nu aş vrea să fiu înţeles greşit, dar tot prin calea inimii accezi spre sublimul artei.

Dacă am pornit pe panta asta şi ai vorbit de adevăr, e corect să spunem că adevărul, în privinţa artei actorului, se naşte în fiecare clipă?
Asta se şi spune: fenomenul teatral este unic şi irepetabil. În primul rând, nu eşti tu, cel care a fost cu o zi sau cu o săptămână în urmă. Bioritmul este altul, metabolismul. Orice fiinţă vie are un metabolism. Nu eşti tu cel care a fost cu o clipă sau cu o lună în urmă. Cel din sală este altul. Sunt oameni care vin şi văd un spectacol de trei-patru ori. Bravo lor, cinste lor! Dar nu totdeauna se întâmplă asta. Ce resorturi interioare, ce mecanisme se nasc în timpul repetiţiilor şi în timpul reprezentaţiilor? Crede-mă, am ajuns la această vârstă să spun că arta pe care am îmbrăţişat-o este uluitoare şi imprevizibilă. Nu este un calcul matematic, nu este o ecuaţie. E mult mai mult decât atât. Mult mai mult. Mi-e şi teamă, ăsta este adevărul, când e vorba să dau un interviu, să vorbesc despre această profesiune de înaltă credinţă.

În aceste condiţii, nu cred că putem spune, nu putem contabiliza, câte roluri a jucat un actor în cariera lui. Numărul lor este, mai degrabă, egal cu numărul reprezentaţiilor jucate până la un moment dat.
Stăteam şi mă gândeam, într-o zi, cum să forezi înăuntrul tău? Care ar fi calea, care ar fi poteca, cum poţi să ajungi la ceea ce spunem noi că este Personajul? Sigur că eu, Mihai Bica, sunt pus în diferite situaţii teatrale, cu fiecare personaj în parte. Joci Shakespeare, joci Cehov, joci Tennessee Williams, cum abordezi personajul? Regizorul este lângă tine. Să presupunem că ai un regizor talentat, cu experienţă, cu un bagaj solid acumulat în decursul anilor. El îţi cere anumite lucruri. Tu încerci, pe cât îţi este posibil, să naşti după voia lui personajul. Dar oare calea lui este cea dreaptă, oare aşa a gândit Shakespeare sau Cehov? Dacă a gândit altfel? Nu ştii cum este. Îţi pui o mie de întrebări. E o cavalcadă de întrebări. La un moment dat, planul logic îl îndepărtezi şi irupe sufletul, partea umană cea mai profundă. Pentru mine, cea mai înaltă dominantă şi trăsătură umană este sufletul. Cred că e valabilă şi în viaţa de zi cu zi, e valabilă şi în teatru.

Am senzaţia că nici nu trebuie să ne ocupăm de ordonările efectiv materiale. Să întreb eu acum despre modul în care ai devenit actor sau care au fost profesorii. Asta o vom fixa intr-un chenar, cu date cunoscute din altă parte. Ceea ce pot constata pe acest traseu, în cazul fiecărui personaj pe care îl conturezi, este că mai peste tot joci roluri principale. Aşa se vede privind afişele. Să însemne că Mihai Bica refuză altfel de distribuiri?
Nu. Am făcut de la figuraţie, vorbită şi nevorbită, până la roluri principale. Am atacat tot felul de roluri. Ba chiar pot spune că personajele care m-au dat peste cap mi-au fost, poate, cele mai dragi până la urmă. Tot ce mi s-a dat am jucat. Nu am refuzat nimic. N-am refuzat nici când eram student şi lucram la Cassandra, pentru că am fost privilegiat din acest punct de vedere, Dumnezeu a fost bun cu mine. Am jucat din anul I până în anul IV. Nu mai vorbesc de ce s-a întâmplat după terminarea institutului. Se chema frumos, pe vremea noastră. Se chema Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale. După 89 nu s-a mai chemat aşa. Au pus o altă titulatură. De ce? Treaba lor, nu vreau să-i întreb. Dar mie îmi plăcea. Acum revin: n-am refuzat nimic.

Nici atunci când nu ţi-a plăcut rolul ?
Am vrut o dată să renunţ. Lucram la Braşov, în „Copilul îngropat”, cu regizorul Vlad Massaci. Pe el cred că l-am contrariat, pentru că nu se aştepta. De două ori în timpul repetiţiilor am vrut să renunţ. Şi el a spus: „dar nu înţeleg!?!”. Nu era ceva premeditat, nu-mi băgasem eu în cap să renunţ la personaj, dar nu-l simţeam, înţelegi? Treceam pe lângă el. Ai văzut că sunt trenuri care nu opresc în toate gările. Cam aşa s-a întâmplat atunci. Nu-l pipăiam, nu era al meu. Era un personaj, un caz patologic. Nu ştiu cât la sută aveam acel personaj în mine. Dar ştiu că am avut două izbucniri. Ce s-a întâmplat până la urmă? Rămăsesem singur într-o seară, repetiţia se terminase. Am stat singur în scenă, în golul ăla, în hăul ăla, mă uitam la scaune, la acea lumină extrem de mică, de veghe. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar cred că a coborât un duh şi a doua zi, la repetiţie, am schimbat cu 180 de grade personajul şi abia atunci a fost bine. Iar acum pot să spun că am o mare satisfacţie. Am jucat cât a fost nevoie ”Copilul îngropat” şi este unul dintre personajele pe care n-am să le uit niciodată.
Iar pentru că vorbim de copii, şi cei bolnavi, şi cei sănătoşi trebuie să fie ajutaţi, pentru că sunt ai tăi. Nu cred că un copil trebuie iubit mai mult.

Indiferent de structura regizorului, fie că este unul dominator, posesiv, fie că este îngăduitor şi acceptă sugestii din partea actorilor, tu îţi construieşti personajul după voia ta, după datele pe care le consideri necesare sau accepţi integral maniera impusă de regizor?
E o problemă. Dacă el, regizorul, nu porneşte de la izvor, de la opera dramatică, şi vine cu tot felul de idei exterioare, e greşit. La fel greşesc eu, dacă abordez totul din alt unghi. Eu trebuie să pornesc de la personajul autorului. Să nu inventez tot felul de drăcovenii, pentru că acel fenomen, născut după abordarea prostească de care eu vorbesc, este un fenomen acultural, şi e dureros, şi trist. Cred că şi ei, regizorii, şi noi, actorii, încercăm să nu trădăm izvorul, să pornim de la matcă. Mulţi au făcut tot felul de experimente, neştiind că sunt total nesănătoase. Încercăm, pe cât e posibil, regizor şi actor, să cădem de comun acord pe ţintă, să dezvoltăm personajul cu mijloace artistice serioase şi, cât se poate, profunde, dar să nu ne îndepărtăm. Oricât am încerca, nu vom reuşi să întoarcem apa spre izvor, pentru că nu suntem noi Dumnezei. Noi suntem nişte creaturi, nu suntem creatori. Vorba lui Ţuţea, „niciodată creatura nu poate să fie creator”. El avea dreptate. Aici era totul, aici era chintesenţa. Oricum ai încerca să întorci Oltul spre izvor, n-ai cum.

Aşa vezi actorul? El nu este un creator, este o creatură?
Şi el este o creatură. Poate fi insuflat, dacă Dumnezeu o doreşte. Vorbeam adineauri de pogorârea îngerului. Limita creaţiei umane este minoră. Dacă Dumnezeu trimite îngerii sau insuflă în actor har, atunci se naşte artă mare. Dacă nu, nu.Nu te-a interesat neapărat să fii în centrul atenţiei. Eşti mulţumit că joci, indiferent de locul în care se întâmplă. De ce se înghesuie atâţia actori spre capitală?
Am avut experienţa Bucureştiului. La Sibiu am stat 12 ani. Am plecat la Bucureşti, la Teatrul Naţional. Am stat 6 luni, am repetat o piesă cu Ştefan Iordache, Dumnezeu să-l odihnească ! Am plecat apoi amândoi, nu vreau să mai spun de ce. Concomitent lucram şi la Teatrul Mic, cu profesoara mea, Olga Tudorache, cu Mitică Popescu, Dan Condurache. Deci am avut experienţa asta. Din 2002 am făcut şi foarte multe spectacole radiofonice. Am lucrat cu cei mai mari actori. Eu consider multe teatre de acolo ca nişte cimitire de elefanţi. O spun cu durere. În alte locuri din ţară se lucrează mult mai mult. Sigur că actorii din provincie nu sunt atât de mediatizaţi, atât de bine puşi în valoare. Asta nu înseamnă că ei nu fac personaje remarcabile. S-au născut spectacole excepţionale în diferite oraşe din România. Din păcate, prea puţini le-au văzut. O spun cu durere. La noi încă există acest centralism al audio-vizualului. Bucureştiul şi cam atât. Iar celelalte posturi de televiziune care au apărut aşa, precum ciupercile după ploaie, sunt aşa cum sunt. Tot cu durere o spun. La Braşov poţi să joci în 7 spectacole într-o stagiune. La Bucureşti, dacă apuci două personaje într-o stagiune, parcă l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Iată o diferenţă. Plus că eu cred că e mult mai multă disciplină într-un teatru mic.

Deşi Andrei Şerban zicea că actorul român e mai puţin disciplinat?
El a spus că spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic este o Siberie culturală. Nu sunt de acord. El a învăţat teatru în România. Nu a învăţat nici la ruşi, nici la englezi. S-a întors şi a spus ce-a spus. E păcat, e dureros. Nu, eu nu spun asta. Doar că unii sunt mai disciplinaţi decât alţii.

Cum te consideri, un actor universal, sau unul înclinat spre o anumită structură a personajului?
Îmi place să joc şi dramă, îmi place să joc şi comedie, şi tragedie. Nu-mi place să fac telenovele. Sub nici o formă. Şi nu-mi place să mă prostituez. E atât de simplu în ziua de astăzi să te prostituezi. Oricum lumea asta este o lume îndoielnică. Nu lumea creată de Dumnezeu, să nu fiu înţeles greşit. Trăim într-o lume bolnavă. Nesigură şi îndoielnică. Tot ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi se răsfrânge asupra noastră, a celor care facem teatru. Vrei bani mai mulţi, accepţi tâmpenii, dar e un fel de „hai să mă vând pe nişte arginţi blestemaţi!”. Am fost chemat să fac reclame. Am refuzat. Dacă sunt chemat să fac un film de lung metraj artistic, cu plăcere. Dacă vine un tânăr la mine şi e în ultimul an de studiu, un copil de la institut, mă duc cu drag şi-l ajut. Nu vreau bani. Şi eu am fost ca el şi ştiu că are nevoie de ajutor şi atunci cu toată dragostea îl ajut. Spun poezii şi le spun cu multă dragoste şi cu patimă. Joc teatru cu credinţă. Momentele mele de nemulţumire sunt mult mai multe decât cele de fericire. Pentru mine, tezaurul din Cairo sunt aplauzele. Şi faptul că, după doi, trei, cinci, zece ani, cineva mă opreşte pe stradă îşi aduce-aminte şi-mi mulţumeşte pentru un spectacol pe care l-a văzut.

Eşti în categoria celor care-şi compun cu minuţie rolul, şi-l justifică interior, adaugă referinţe teoretice, convingeri filosofice, observaţia lui despre realitate. În construcţia fiecărei partituri cât rol joacă studiul? Mai are loc şi neprevăzutul, aventura de fiecare zi?
E foarte mult studiu, e foarte multă lectură. Ai simţit foarte bine. Dar să ştii că partea aceea ce nu aparţine de logică nu numai că e cea mai importantă, e dominantă. Când uiţi de tine în scenă, atunci abia poţi să te consideri fericit şi ai atins o zonă înaltă, acel prag, culmea artei, dacă pot să spun aşa. Numai atunci. Actorii sunt vanitoşi, şi regizorii, şi scenografii. În momentul când sinele e lăsat undeva, deoparte, eşti chiar eliberat. Atunci chiar atingi performanţa. Atunci coboară îngerul. Şi simţi cum zbori efectiv, asta e. Nu eşti un Icar. Zbori şi nu te prăvăleşti, rămâi în zbor, dar numai dacă îndepărtezi sinele. Dacă eşti foarte atent la sine, poţi să fii un actor bun, dar care nu atinge Everestul artei.

Munca de construcţie a unui rol, repetiţiile, cum sunt pentru tine? De efort, de îndoieli perpetue, de incertitudine, de speranţă, de bucurie?
Vreau să-ţi mărturisesc că toate la un loc. Pentru mine, mai important decât spectacolul este căutarea în repetiţie. Am observat asta de foarte multă vreme, numai că acum conştientizez asta. Simţeam, când eram tânăr, că e foarte importantă repetiţia, dar nu ca acum, în deplină maturitate. Un spectacol va fi bun, dacă repetiţia e adevărată. Repetiţiile sunt năucitoare. Nu mai ai mamă, nu mai ai tată, nu te mai gândeşti la absolut nimic. Mintea îţi stă numai la personaj, la rolul pe care trebuie să-l întruchipezi şi cam aici se închide cercul. Nu vreau să dau exemple, dar am colegi care în timpul repetiţiilor joacă table sau şah. Doamnele croşetează, poartă tot felul de discuţii civile. Oare te poţi gândi la altceva? Nu cred în asta. Cum nu cred în cei care sunt pe scenă – am colegi – care spun cu certitudine cine se află în sală. Mai poţi să fii concentrat asupra lucrului pe care îl ai de dus până la capăt? N-ai cum. Deci e şi îndoială, e şi bucurie, e şi foarte multă durere, e foarte multă durere când se naşte un personaj.

Din momentul în care se conturează rolul, dacă te gândeşti la toate personajele înălţate până acum, există pentru tine cea mai mare realizare, poate fi detaşată, sau se tinde mereu spre ea?
Eu nu cred că poţi să spui „da, am ajuns la capăt!”. Nu cred. Întotdeauna vrei mai mult, mai mult, mai mult. Aş aparţine categoriei îngerilor. Poţi să ai patruzeci-cincizeci de ani de activitate şi să nu ajungi acolo. Şi poate e mai bine aşa. Dacă ai ajunge la capăt, ar interveni acea automulţumire care nu te-ar mai face să mergi mai departe. Şi automulţumirea e mai mult decât o boală. E mai mult decât un cancer. Te termină. Îţi torni singur, fixezi o pâlnie în creierul tău şi începi să torni, să torni, să torni. Să torni nemulţumire şi tot felul de lucruri. Sunt unii care au o voluptate a tenacităţii, dar au talent mai puţin. Dumnezeu nu i-a făcut pe toţi egali. Nici în viaţă, nici în artă. E adevărat, un actor talentat dacă nu munceşte ajunge undeva, la un prag şi cu asta basta. Şi poate unul, mai puţin talentat, dar care munceşte, să se apropie de el sau să fie pe acelaşi palier. Dar dacă e talentat şi nu se mulţumeşte numai cu talentul, ajunge foarte departe. Arta mare e simplă, dar căile de a ajunge la această simplitate sunt întortocheate. Dacă ai întreba un regizor rus cum face, ti-ar spune „cu simplitate şi cu iubire”. Nu ti-ar spune „cu multă minte, cu multă judecată şi cu mult chin.”. Aşa ţi-ar răspunde, sunt convins de asta. Poezia şi iubirea te duc la adâncimi. Sunt singurele. Iar când spui IUBIRE, normal că te gândeşti la Dumnezeu. Sigur că sunt straturi ale iubirii, dar eu mă refer la iubirea aceea uriaşă. Suntem nişte bucăţele de iubire, noi, oamenii. La fel se întâmplă şi cu cei din teatru. Suntem bucăţele de iubire. Pornim din Dumnezeu, suntem părţi din El, iar actul creator, teatral, numai cu iubire poţi să-l duci la capăt.

Cum se îngrijeşte Mihai Bica de talentul lui?
Cum poate şi el în tumultul acestei existenţe, în marasmul ăsta care ne-a cuprins pe toţi. Iau, de exemplu, un brăduţ. Tu îl plantezi. El creşte foarte, foarte greu, în timp. Cineva trebuie să vină, să smulgă buruienile care îl înconjoară. Că altminteri acele buruieni, crescând, îl asfixiază. Atunci trebuie să eliberezi brăduţul acela, pentru ca el să se dezvolte. Dacă nu ai pe cineva din afară să facă asta, atunci trebuie să faci tu asta. Pe cât e posibil, trebuie să pliveşti buruiana. Eu joc în foarte multe spectacole. În afară de spectacole fac foarte multe drumuri. Eu am casa la Sibiu, lucrez şi la Bucureşti şi la Braşov, sunt invitat la multe festivaluri în ţară. Nu ştiu dacă există o reţetă, dar am grijă să nu mă pierd pe drum şi să fiu viu. Să nu pierd copilul din mine. Trist este când un om spune, „eu nu mai am copilul din mine”. Eu cred că sunt un mare copil al teatrului. Şi cred că sunt unul dintre cei mai umili slujitori ai lui. Nu spun asta din minte, ci tot din suflet o spun. Cred că aceste cuvinte mă definesc.

Sunt actori care joacă roluri mari, dar poţi să-i uiţi. Sunt şi actori care se disting printr-un singur gest. Ce guvernează această menţinere în conştiinţa spectatorului?
Iarăşi mă duc la ruşi. Eu am o mare admiraţie pentru şcoala rusească. Pentru mine, este cea mai adevărată şcoală de teatru. Îmi aduc aminte când Valeriu Moisescu, reputatul nostru regizor, avea un schimb de experienţă. Asta se întâmpla înainte de 89. A văzut un spectacol făcut de ruşi, la ei acasă. Mulţi actori pe scenă. Era o troică undeva, în apropiere de fundal, foarte departe de spectatori. Troica era însufleţită de o femeie. O femeie care făcea figuraţie. Nu avea decât un lucru de făcut, să croşeteze. Şi omul ăsta, acest regizor pe care l-am admirat şi-l voi admira toată viaţa mea, s-a uitat în caietul-program să vadă cine era acea femeie. Avea peste 80 de ani şi nici măcar nu vorbea. Când s-a uitat în caietul-program, a descoperit: era artistă a poporului. I-a captat atenţia acea femeie. Ştii de ce? Pentru că ea chiar era, chiar exista în timpul spectacolului. Şi atunci planurile din faţă nici nu mai contau. Ea era atât de însufleţită, încât nu-i mai trebuia absolut nimic, iar spectatorii o simţeau în plin. Vorbeam de repetiţii. Dacă încerci să păcăleşti în repetiţii, mai trec două zile, mai păcăleşti, mai trec cinci zile, mai păcăleşti, dar rămâi cu o mare păcăleală, cu o minciună. Arta nu se face cu minciuni. Teatrul nu se face cu minciuni. Zice unul: „lasă, că am energie suficientă şi nu voi da în plin, voi lucra cu motoarele reduse„. Deci îţi planifici imbecilitatea asta. O să ajungi la inima spectatorului? Nu. Şi el nu trebuie să fie teatrolog sau cronicar, pentru că el simte. Fascinant ştii ce e? M-am tot gândit. Cum poate să reuşească o sublimă minciună - pentru că teatrul e o sublimă minciună, vrând-nevrând - cum reuşeşte să lovească şi unde? Ce-l determină pe cel din sală să plângă? Mintea? Nu cred. Tot inima îl face să plângă. Cum reuşesc eu atât de tare să-l păcălesc, încât să-l fac să plângă sau să râdă? De multe ori mi-am pus întrebarea asta. Ei, dacă e adevărat ce se întâmplă acolo, el, spectatorul, reacţionează ca atare. Plânge şi râde. Respiră cu mine. Nu toate spectacolele sunt nişte izbânzi. Sunt unele care nu duc nicăieri, care se opresc la buza rampei, cum spunem noi, actorii. Deci nu treci dincolo, de cealaltă parte. E atât de trist, şi năucitor, şi dureros că nu poţi să ajungi la el. Atunci se pun semne de întrebare, îţi spui: de ce oare s-a ajuns aici? Pentru că inimile celor din scenă n-au fost libere pe parcursul repetiţiilor. Au fost precum sticla aia de Turda, opacă, nu lasă să pătrundă lumina. Există o cărţulie mică, Epifania, în care se spune: „ce sticlă frumoasă şi strălucitoare eram, dar m-aţi căptuşit cu etichete şi nu mai pot reflecta soarele! Eu prefer o altă necesitate dialectică – răzuirea.” Covârşitor, covârşitor! Trebuie să existe între cel din scenă şi cel din sală, pe lângă acel flux puternic de energie, o armonie. Acum mă folosesc de Cahlil Gibran care spunea: „hai să luăm un exemplu din natura. Dumnezeu a creat albina, tot Dumnezeu a creat şi floarea. Ce se întâmplă cu floarea şi albina? Albina se duce la floare, se hrăneşte, deci ea trăieşte. Ia nectarul de care are nevoie şi, drept mulţumire, merge la o altă floare, polenizând-o. Cred că asta e armonia„. Cam aşa trebuie să se întâmple între tine care eşti în scenă şi cel din sală.

Cum e actorul în clipa lui de taină? Este fericit sau este nefericit?
Am văzut actori care în scenă erau fulminanţi. Oamenii se prăpădeau de râs, dar el, în viaţa de toate zilele, era foarte trist, melancolic, mohorât. Eu cad de nu ştiu câte ori în groapa asta. Nu pot să râd cu gura până la urechi. Încerc să fiu optimist, încerc să zburd prin viaţă, ca şi prin artă. Dar actorul e prea apăsat. Nu că ar vrea să fie apăsat. Slujind sub cupola Melpomenei, sub cupola Thaliei eşti mai mult trist decât vesel. Căutările te năucesc. Nemulţumirea profesională te năuceşte. Nu te lasă să fii foarte vesel.

E legat cumva şi de realitate? La urma urmei ce crezi despre lumea în care ţi s-a dat să-ţi întrupezi rolurile, să-ţi etalezi conştiinţa ?
Am jucat şi înainte de 1989 şi după, am făcut şi teatru şi film, am întâlnit tot felul de oameni, spectatorii mei. Sunt îndurerat când văd ce se întâmplă în jurul meu. Şi spectrul e larg. Mă gândesc la cei mai mici dintre noi şi la cei mai mari dintre noi. Eu nu pot să fac teatru fără spectatori. Şi Ciulei spunea, şi nu numai el: teatrul se face pentru toată lumea, nu numai pentru anumite categorii sociale. Alţii spun: nu contează, facem teatru pentru unii, pentru elite. Dar ce ne facem dacă acele elite sunt snoabe? Noi trăim, la scară planetară - nu vorbesc acum numai de spaţiul nostru - într-un mare regres şi nu ne dăm seama. Da, avem tot felul de sateliţi în cosmos, facem tot felul de experimente. Şi fizicienii, şi medicii, şi toţi cercetătorii lumii. Cu toate aceste experienţe, cu toată tehnica asta, vezi Doamne avansată, ne îndepărtăm cu paşi repezi de Dumnezeu. Păi e posibil să clonezi o oaie? A, că a fost posibil să moară, da. Cum e să te iei la trântă cu Dumnezeu? Vrei să-l egalezi tu, fiinţă, fir de nisip, frunză în bătaia vântului, vrei să-l egalezi pe Dumnezeu, să-l mai tragi şi de barbă şi, din când în când, să-l mai şi pălmuieşti? Aici vreau să fac o paranteză. Cu toată dragostea mea pentru umanism şi Renaştere, trebuie să spun că, la un moment dat, se transformă în altceva. Ei au fost primii care au greşit. Prea mult l-au înălţat pe om şi nu cred că au făcut bine. Au educat generaţii greşit. Deci umanismul şi Renaşterea, chiar dacă sunt puse pe piedestal, au făcut un rău, un foarte mare rău. E părerea mea. Publicul din ziua de astăzi este, în primul rând, eterogen. Nu mai este atât de pregătit pentru actul teatral. Arareori vine să se bucure, arareori vine cu inima deschisă să primească tot ce-i dai. Mi-aduc aminte că sălile erau pline. Nu pot să spun că la Braşov. La Braşov, de vreo doi ani de zile, sălile sunt pline, nu sunt bilete la casă. Asta nu poate decât să ne bucure, dar ne-a fost foarte greu să ajungem aici. Folosind o politică repertorială adecvată şi variată, nu ne-am mulţumit cu puţin, nu le-am dat piese uşoare, nu ne-am folosit de autori care, cum spun eu, scriu numai pentru ei. Nu mă refer că ei, spectatorii, nu mai ştiu să se îmbrace când vin la teatru. Nici viaţa nu-i mai lasă. Au atâtea probleme zilnice, încât nu mai pot să fie la patru ace. Mai rău este că receptarea e alta. Este o lume uşor dusă de nas, o lume care nu mai crede în valori serioase, o lume care se mulţumeşte cu puţin, cu emisiuni idioate la posturile de televiziune, la fel de idioate la posturile de radio. E un talmeş-balmeş. Asta face democraţia. Nu eu am spus-o, grecii au spus-o: primul lucru care se întâmplă este o răsturnare a valorilor. Apoi e un triumf al cantităţii în raport cu calitatea. Mult şi prost. Eu nu vreau mult şi prost, eu vreau puţin şi bun. Din păcate, asta se întâmplă şi în lumea teatrală. Tot ce este urât în afară, îşi lasă amprenta în lumea noastră, a celor care facem teatru.

Crezi că lumea asta înconjurătoare este recunoscătoare pentru darurile primite de la actor?
Mai puţin. Sunt oameni care aplaudă, dar dacă i-ai întreba de ce, nu ştiu dacă ar şti să răspundă. Sau poate mă înşel eu. Întâlnirea mea cu spectatorul e mai mult decât voluptate. Pentru mine el este nu stăpânul, nu cred că e cel mai potrivit cuvânt, el este cel mai adevărat cronicar de teatru. El nu este specialist, nu a făcut cursuri de teatrologie, n-a făcut critică dramatică, dar el simte. Poate pretenţiile mele sunt prea mari. Aş vrea să fie altfel cel din sală. Dar pentru că trece prin acest tumult existenţial nici nu mai are timp să se bucure de ceea ce numim parte spirituală. Suntem într-un galop material nenorocit şi blestemat. El nu ştie ce să pună pe masă, cum să se descurce de pe o zi pe alta, dacă poate plăti sau nu chiria. Vezi, sunt lucrurile astea care te toacă, care te distrug. Salariile mici, suntem în criză. Dar criza cred că este mult, mult mai amplă. Nu este vorba numai de o criză financiară. E o criză de spiritualitate. Te rogi la Dumnezeu, mergi în biserică, dar nu te rogi până la capăt. Te rogi cu sfert de măsură, cu jumătate de măsură. De ce nu te poţi ruga sută la sută?

Vrea să schimbe Mihai Bica ceva din mentalitatea spectatorului?
Nu neapărat. S-a scris şi s-a comentat mult pe tema asta. Nu cred că noi trebuie să facem educaţie. Fac aici o paranteză. Cel mai prost învăţământ este acela care încearcă să dea lecţii. Nu. Trebuie să stârnesc bucuria spre învăţătură a copilului. La fel se întâmplă şi în teatru care poate avea şi un rol educaţional, dar nu ăsta este scopul. Noi nu facem educaţie, noi arătăm, dacă vrei, două căi. O cale albă şi una neagră. Omul va porni pe una dintre ele. El stă în sală şi trage concluzia. Îl punem faţă în faţă cu marile teme, la urma urmei. Noi propunem şi iubire, noi propunem şi cunoaştere şi tema morţii şi tema înţelepciunii. Îi propunem. Sigur că aceste teme au fost dezbătute de când e lumea pe pământ. Diferă, dacă vrei, numai anii calendaristici. Nu mai suntem la 101-102. Dar problemele omului au fost şi vor rămâne pentru totdeauna la fel, până când nu va mai fi om pe faţa pământului şi pământul ăsta n-o să mai existe.

Crezi în autoperfecţionare, crezi în rolul pe care l-ar putea juca critica de teatru?
La noi, în România, s-a întâmplat ceva tragic. După 89 s-a scindat totul. Sigur că noi spunem că un copil nu trebuie să aibă mai multe moaşe. Dar e bine, din când în când, toţi cei care sunt implicaţi în actul teatral să fie acolo şi să nu fie risipiţi. Se creează o disipare. Criticul de teatru are un rol mare. Numai că unii au har, alţii nu. Eu am citit foarte multe cronici, nu numai despre mine. Unii merită să fie catalogaţi drept critici de teatru, alţii nu. Vin, vorbesc despre autor, se mai uită în zece cărţi, mai vin, vezi Doamne cu un punct al lor de vedere, dar despre actor nu mai vorbeşte nimeni, de regie mai puţin, de scenografie la fel. Şi atunci te întrebi unde e cronica de teatru? Cronicarii, dacă ar fi mai angajaţi şi mai adevăraţi, ar stârni interesul oamenilor simpli pentru arta teatrului.

Crezi că unui actor ar trebui să i se spună, mai degrabă, ce a făcut bine sau ce a făcut rău?
E bine să i se spună şi ce a făcut rău, şi ce a făcut bine. Dintr-un eşec înveţi mult mai mult. Am jucat în viaţa mea într-un spectacol de Pirandello. Eram actor la Sibiu. Am mers la un Festival. După terminarea reprezentaţiei, mi-era ruşine să privesc în ochii colegilor mei. Mi-aduc aminte că în juriu era reputatul actor George Constantin. Nici unul dintre colegi nu mi-a spus că n-a fost bine, dar am simţit asta, în pauzele lor, în tăcerile lor. Erau foarte trişti. Eu eram cu mult mai trist. Din experienţa aceea dureroasă pentru mine, eu am învăţat foarte mult. Succesul te îmbată şi e periculos. Trebuie să te fereşti, pe cât este posibil, de beţia succesului. Mergi, urci pe scară, urci, urci. E foarte greu să te menţii. Când ajungi la acea mulţumire de sine şi te îmbeţi cu apă rece, eşti pierdut.

Deşi eşti un actor în plină efervescenţă creatoare, te-ai gândit vreodată când îţi vei împlini misiunea?
Niciodată, niciodată. Mă şi gândeam, e posibil ca actorul să fie pensionat? Sigur că e om şi el, are şi el inimă, plămâni, ficaţi, organe, are minte, are suflet, are mâini, are picioare... Dau ăştia care ne conduc tot felul de legi. Bun, îl pensionezi, dar un regizor poate are nevoie de el. El joacă. Poate să joace şi să închidă ochii pe scenă. Au fost cazuri când au murit oameni pe scenă. Dar mi-e foarte greu să răspund. Nu ştiu ce va fi după moarte. Cred că şi acolo o să am probleme cu arta.

A consemnat Adrian MUNTEANU


sus