free web hosting | website hosting | Business WebSite Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

acasă

numărul 21 / martie-aprilie 2012


Artemiza-Delia Asănache
Izbânzi şi eşecuri ale „generaţiei existenţialiste”

 

Generaţia ’27 a revenit în centrul atenţiei contemporaneităţii după anul 1989, când tinerii intelectuali de valoare din perioada interbelică încep să fie redescoperiţi şi republicaţi. Scrierile lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica sunt adevărate revelaţii pentru cititorul anilor ’90, proaspăt eliberat de sub un regim totalitar. Studiile şi cercetările ulterioare, care s-au extins de la operele propriu-zise ale acestor autori către contextul social-politic al anilor ’30, au scos în evidenţă afilierea lor la mişcarea legionară, afiliere pentru care au fost, fără întârziere, judecaţi, mai ales că „inculpaţii” au încercat, în general, să treacă sub tăcere episodul. Supranumiţi de specialişti şi ca generaţia criterionistă (de la grupul şi revista Criterion) sau generaţia trăiristă, existenţialistă (de la accentul pe care membrii ei îl pun pe experienţa directă), sintagme mai puţin cunoscute publicului larg, reprezentanţii acestei generaţii şi-au câştigat un loc aparte atât în cultura română, cât şi în cea universală, în ciuda orientărilor lor politice din tinereţe.
Cel care vorbeşte primul despre direcţiile în care ar trebui să se îndrepte generaţia tânără este Mircea Eliade. Intinerariu spiritual, apărut în 1927, poate fi considerat manifestul generaţiei, iar autorul lui - „şeful” generaţiei. Considerând că prin realizarea României Mari idealul înaintaşilor a fost îndeplinit, tinerii de acum sunt disponibili şi pentru alte idealuri decât cele istorice: „...ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, «generaţia tânără», trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de «experienţe». (...) Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat” (Eliade, 1990: 11). Definirea şi delimitarea noii generaţii este făcută şi de Mircea Vulcănescu: „Suntem din generaţia acelora care au gravitat în timpul marelui război în jurul clasei a patra secundară. Culturaliceşte, suntem a doua generaţie după război. Între 1916 şi noi mai e o generaţie. E generaţia lui Lucian Blaga. Gândirea e curierul cultural al acestei generaţii care ne precede imediat” (Vulcănescu, 2003: 78). Era nevoie, deci, de găsirea şi definirea unor noi idealuri. „Având totul de-nceput, ne trebuie plan şi criteriu de verificare a materialului”, scrie Mircea Vulcănescu (Idem: 81). În opinia sa, tânăra generaţie e caracterizată prin sete de cunoaştere, autenticitatea trăirii, spiritualitate şi tensiune dramatică şi criza trăită în comun de toţi cei care au în 1927 vârste cuprinse între 20 şi 28 de ani.
Mircea Eliade îşi doreşte ca în rândurile tinerei generaţii să primeze spiritualul şi susţine revizuirea tuturor valorilor acceptate fără controlul trăirii directe, militând pentru trăirea efectivă a valorilor grupului: „De aceea căutăm şi sorbim experienţele pe care vremea şi dibuirile sufletului ni le aruncă în faţă. De ce să ne ferim de experienţe, chiar de cele rău famate? Ele excită sufletul, îl precipită în situaţii şi atitudini inedite, îl fecundează cu germeni rari, îl nuanţează cu tente exotice. Să nu ne fie teamă că ne vor destrăma sufletul, sau îl vor stăpâni. Experienţele îmbogăţesc conştiinţa, dar nu-i cuprind niciodată libertatea” (Eliade, 1990, I: 36). Pornind de la ideea că avem o cultură marginalizată şi temându-se de provincialism, Eliade vrea că generaţia timpului său să scoată cultura română din inerţiile răsăritene. Pentru eliberarea energiilor mistice ale conaţionalilor, el propune îndepărtarea de raţionalismul lui Titu Maiorescu şi de zeflemeaua lui I. L. Caragiale. Eliade susţine primatul spiritualului în raport cu politicul până în anii `35 - `36, dar începând de acum, el nu mai este atât de ostil intervenţiei intelectualilor în politică. În concepţia sa, lupta politică presupune instaurarea unei noi ierarhii, noţiune care o presupune pe cea de valoare. Cum valoarea presupune forţă creatoare, deci spirit, atunci politicul se ridică şi el în plan spiritual: „Primatul politic presupune lupta pentru o nouă ordine socială şi pentru instaurarea unei noi ierarhii. Dar, oricât de abil aţi suci şi aţi răsuci definiţia «primatului politic», vă loviţi de noţiunea de ierarhie; noţiune care o presupune pe cea de valoare. Orice nouă ordine socială, orice nouă creaţie statală – nu se poate clădi decât pe noţiunea de valoare. Şi trebuie să recunoaşteţi că «valoarea» presupune forţă creatoare; că este, deci, un criteriu spiritual, iar nu unul politic”. (Eliade, 1990, II: 140).
Astfel, considerând că face creaţie strict spirituală, Eliade începe să se implice în politică, apropiindu-se de Mişcarea Legionară. În perioada 1937 – 1938, el sprijină în mod făţiş Legiunea. Apropierea lui de o mişcare politică extremistă, antidemocratică, a fost facilitată, pe de o parte, de filosofia sa existenţialistă, de valorificarea experienţelor de orice fel: „Fiecare nouă experienţă îi dăruieşte (personalităţii umane – n.n.) o nouă gimnastică, o nouă viziune şi noi valori. Chiar o experienţă absurdă, cum ar părea alchimia. Sau una riscantă: magia. Sau una compromiţătoare: umanitarismul. Sau futurismul, cubismul, sinoismul, antisemitismul” (Eliade, 1990, I : 37). Pe de altă parte, aderarea lui Eliade la Mişcarea Legionară, se justifică prin interesul pe care acesta îl manifestă faţă de spiritualitate, ruralitate, arhaitate, religie etc. Având aceste preocupări, el a fost atras aproape automat de mistica arhaică a Legiunii, de ideile promovate de Corneliu Zelea Codreanu: creştinismul, omul nou, naţiunea, elita de merit, jertfa etc. În alte condiţii, e mai mult decât posibil că Eliade, un savant tolerant, deschis către alte culturi, religii şi popoare, nu s-ar fi declarat simpatizantul mişcării.
Teoria trăirii autentice se face simţită şi în operele lui Eliade. Literatura lui se revendică din estetica autenticităţii. El este primul scriitor care introduce la noi o problematică de tip existenţialist, propunând soluţii mai puţin întâlnite pentru criza de valori pe care o trăieşte tânăra generaţie: exotism, revoltă, experienţa tragicului (în volumele Huliganii, Întoarcerea din rai). O viziune proprie are, de asemenea, în legătură cu literatura fantastică: faptele au loc la lumina zilei, de cele mai multe ori în spaţiul bucureştean, un adevărat centru iniţiatic, iar accentul cade pe relaţia dintre sacru şi profan, într-o îmbinare de simboluri folclorice şi indice. Magicul, miticul, fabulosul se ascund în spatele textului aproape la fiecare frază, transmiţând un mesaj latent, ce nu poate fi decriptat decât de cei iniţiaţi (La ţigănci, Pe strada Mântuleasa etc.). Prin teme precum existenţa individului ca o serie de probe iniţiatice, ambivalenţa oricărui eveniment, dialectica sacrului şi a profanului, Eliade regenerează naraţiunea de tip mitic, dându-i o notă de mare originalitate. Totodată, el este cel care creează la noi un tip nou de roman - romanul indirect, prin opera Şantier: „Am numit acest caiet „roman indirect” nu atât pentru necesităţi editoriale, cât pentru a exprima mai precis caracterul indirect al epicei pe care îl cuprinde. „Indirect” deoarece toate pornesc de la mine, de la voinţa mea de a cunoaşte, păstra sau respinge oamenii. Am îndrăznit, totuşi, să-l numesc roman pentru că, folosindu-mă de paranteze, am adăugat amănunte, precizări şi împliniri pe care textul original nu simţea nevoia de a le avea. Şi este cu atât mai sigur „roman” cu cât acel care îşi înseamnă întâmplări şi prefaceri sufleteşti le face mai spontan, mai nesofisticat” (Eliade, 1991: 11). Pe lângă o opera literară însemnată, Eliade lasă în urmă şi o impresionantă operă ştiinţifică, prin lucrările sale despre istoria religiilor, filosofie, indianism, practicile yoga, alchimie, budism, civilizaţiile Orientului etc.
Urmând principiile lui Eliade, criterioniştii pun accentul pe experienţă şi pe filozofia trăirii. Membrii noii generaţii se separă de filozofia de şcoală, neagă totul, vor să schimbe totul, au un discurs fastuos, „iraţional”, teribilist, delirant, menit să atragă atenţia. Unul dintre tinerii care vor să epateze, să desfiinţeze valorile deja consacrate este Eugen Ionescu. El vrea să instaureze, prin volumul Nu (1934), un nou climat critic şi o nouă formă de analiză literară. Contestând operele lui Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu, iar apoi contrazicându-se cu vervă, inteligenţă şi imaginaţie, Eugen Ionescu scrie o carte nonconformistă, foarte originală. Dincolo de critica negativă şi de aprecierile pozitive care îi urmează, eseul lui Ionescu are în substrat şi un alt mesaj: „este un jurnal al unei crize spirituale şi morale, un discurs al neliniştii” (Simion, 2000: 71), al cărui obiect devine existenţa şi micimea fiinţei umane în faţa necuprinsului. Autorul însuşi mărturiseşte în cuvântul înainte al ediţiei franceze din 1986 că textul are şi un mesaj mai profund, menţionând că a continuat să scrie şi să vorbească despre aceste probleme toată viaţa: „Alături de stângăcii şi de câteva incoerenţe, ceea ce am spus atunci, în afirmaţiile cele mai profunde, mai spirituale, am continuat să spun şi să scriu pe tot parcursul vieţii mele” (Ionescu, 1991: 7).
Neantul, crearea universului fără participarea umană îi provocă viitorului dramaturg un sentiment de nelinişte: „Nici o lege nu vă garantează liniştea, în afară de obişnuinţă, de trecut. Dar ce obicinuinţă, ce trecut aveţi luminat îndărătul dv. decât o existenţă, decât memoria istorică a două, trei sau patru mii de ani, decât memoria geologică a câtorva sute de milioane de ani? Ce însemnează acest ieri, acest azi, de câteva sute de milioane de ani? (...) Dacă aş fi asistat la facerea lumii, as şi un om cu totul liniştit azi. Dar aşa, îmi pot cădea toate în cap, în orice clipă. (...) Doamne, Doamne, ajută-mă, sunt foarte nefericit, îmi vine şi mie să strig ca o amurează abandonată” (Ionescu, 1991: 198). Nemulţumit de cultura română, pe care o consideră marginală, el vrea să se lepede de ea şi să joace un rol în cultura mare, europeană, vrea să fie francez: „Vă declar că mă jenează incomensurabil faptul că sunt condamnat să rămân o rudă săracă a intelectualităţii europene” (idem: 197). Neavând încredere în valorile şcolii româneşti, Ionescu recomandă scriitorilor români să renunţe la autohtonism şi să adere la literatura franceză. Ceea ce va face chiar el mai târziu (1938), devenind membru al Academiei franceze. Prin piesele sale de teatru scrise începând cu 1950 (câteva exemple: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Rinocerii, Regele moare), Eugen Ionescu va fi unul dintre promotorii teatrului absurdului, ajungând un nume de referinţă în istoria dramaturgiei mondiale, alături de Samuel Beckett, Jean Genet, Harold Pinter, Tom Stoppard, Friedrich Dürrenmatt, Fernando Arrabal şi alţii. Deşi a fost şi el unul dintre tinerii furioşi ai vremii, după cum singur mărturiseşte la apariţia în franceză a volumului Nu, el nu a căzut în mrejele politicului, fiind preocupat să surprindă şi să redea partea absurdă a lumii. Într-o scrisoare adresată scriitorului Mihail Sebastian, el îşi acuză colegii de generaţie pentru devierea înspre dreapta, recunoscând că a fost fascist.
O viziune asemănătoare cu aceea a lui Eugen Ionescu asupra culturii române are şi Emil Cioran. În Schimbarea la faţă a României (1936), el declară că s-a născut într-o cultură fără viitor, minoră. Cioran crede că numai în afara graniţelor tării se poate împlini, vorbind de ruşinea de a fi român. El nu acceptă nici parlamentarismul, nici democraţia şi preferă o dictatură populară, dar nu este adeptul comunismului. Studentul din Răşinari este ostil oricărui element normativ, punând accentul pe spontaneitate, idee îmbrăţişată de toată generaţia criterionistă. Omul lui Cioran este un animal ratat, o fiinţă zadarnică, un produs al eşecului, în timp ce pentru Eliade, omul este un purtător de mituri, o fiinţă culturală. Cioran propune renunţarea la creştinism, la morala creştină ţărănească, idee combătută de Petre Ţuţea, care spune că o bătrână credincioasă de la ţară este mai înţeleaptă decât filosoful Immanuel Kant. Tânărul de 25 de ani visează o Românie imperialistă, o forţă, o ţară industrializată, fără ţărani, plină de muncitori energici. Este Cioran un profet? Se pare că da, având în vedere ce s-a întâmplat după 1947. El neagă tradiţia, îşi doreşte ca ţara să iasă din inerţie, iar singura modalitate prin care crede că se poate înfăptui acest lucru este printr-un regim totalitar. Aceste idei îl apropie imediat pe Cioran de dreapta românească din anii ‘30. El „vrea o nimicire (ardere) de tot pentru a fi posibilă o purificare de tot şi, astfel, naşterea unui nou destin românesc. Dar când este să indice calea ieşirii din robia inerţiei răsăritene, profetul indică labirintul (citeşte: neantul) politicii. Cade şi el în istorie…” (Simion, 2000: 55). Ideile lui par a fi mai mult fanteziile unui spirit avântat, furios, care viseză un destin românesc nemaipomenit. În interviurile acordate mai târziu, după emigrarea în Franţa, Cioran neagă teza eliminării ţăranilor, spunând chiar că are în comun cu ei aceeaşi filozofie a istoriei - ideologia de victimă. Totodată, se proclamă adeptul pasivităţii, al lenei, renunţând la teoria forţei şi agresivităţii din tinereţe. Cioran regretă că s-a aliat Mişcării legionare, punând acest fapt pe elanul nebun al tinereţii. Eu una, l-am crezut.
Opţiunea modernistă, pro-industrializare îl distanţează net pe Cioran faţă de tradiţionalismul (ruralizant, antieuropean) lui Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu. Acesta din urmă este de părere că un guvern cu adevărat responsabil trebuie să încurajeze dezvoltarea valorilor specific româneşti, ale ţărănimii. Sociolog meticulos, Vulcănescu vorbeşte şi el despre importanţa elitelor spirituale în societate, dar nu critică, precum Cioran, sistemul democratic. Spre deosebire de Eliade şi Cioran, Vulcănescu nu a susţinut Mişcarea legionară. Om cu o vastă cultură, tolerant, el nu a fost nici xenofob, nici antisemit. Deşi Eliade era considerat „şeful” generaţiei, cel „care o legitima în adânc”, potrivit lui Noica (în „Cuvânt înainte” la Pentru o nouă spiritualitate filosofică), era Vulcănescu. El era inima grupului, susţinându-i pe ceilalţi (Eugen Ionescu primeşte premiul tinerilor scriitori (deşi, iniţial, îi fusese refuzat) pentru volumul Nu după ce Vulcănescu scrie un memoriu prin care îi demonstrează valoarea), ajutându-i şi oferindu-le câte puţin din sufletul şi din inteligenţa sa. El este singurul „om de sistem” al generaţiei - a lucrat în administraţia naţională, deţinând funcţii importante în Ministerul de Finanţe. Economia, dreptul, filosofia, sociologia, teologia, etica, literatura sunt doar câteva dintre domeniile în care Vulcănescu avea cunoştinţe temeinice. Bun orator şi profesor (la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti), el desfăşoară şi o activitate jurnalistică intensă, scriind în principalele publicaţii ale vremii, activând în diferite organizaţii ale vremii. Arestat în 1946, el va fi închis la Aiud, alături de alţi membri de seamă ai elitei româneşti. Vulcănescu se îmbolnăveşte după ce se culcă pe ciment ca o saltea pentru a salva un alt deţinut, mai tânăr, şi moare în 1952, spunând urmaşilor să nu încerce să-l răzbune.
Susţinerea valorilor ţărăneşti şi primatul valorilor spirituale sunt idei pe care, alături de Vulcănescu, le-a susţinut şi Constantin Noica. Orientarea sa este net tradiţionalistă prin susţinerea ţărănescului şi a unor elite intelectuale, conducătoare, generate din sânul ţărănimii. Nu găsim nicăieri elementele moderniste, prooccidentale sau proeuropene pe care le găsim la Cioran în Schimbarea la faţă a României. Se întâlneşte însă cu filosoful nihilist în critica adresată democraţiei capitaliste.
Toate aceste idei diferite, contrare, amestecate, toate aceste „programe” de salvare a României, de rupere a vechilor sisteme, de expansiune, menite să scoată ţara din zona minorului şi să o propulseze către universalitate, către major, coexistă şi fermentează în spaţiul autohton după ce au fost semănate de mentorul generaţiei - Nae Ionescu. Personalitate admirată, dar şi contestată în epocă, profesorul Nae Ionescu vine cu idei noi şi îi învaţă pe elevii săi să refuze sistemul. Având o pregătire germană şi fiind adeptul unui alt tip de filozofie, el nu le oferă studenţilor săi soluţii, ci îndoieli. Concepţiile filozofice ale lui Nae Ionescu, o fire nonconformistă, circulă în epocă cu uşurinţă, iar elevii săi le acceptă sau le combat, le dezvoltă şi le personalizează, polemizând, certându-se, ba chiar ponegrindu-se. „Această necontenită polemică, necontenită referire la fapte şi împrejurări actuale, dădea cursurilor lui Nae Ionescu o viaţă deosebită, care ne atrăgea la el la curs. (...) Mai erau interesante cursurile lui Nae Ionescu şi prin caracterul lor de prospeţime, de lucru făcut atunci. Nae Ionescu nu îşi pregătea cursurile de acasă. Nu le scria. Uneori venea cu o notiţă scrisă pe o carte de vizită, pe care o scotea din buzunar. Alteori venea, se aşeza pe scaun, tăcea câtăva vreme, căutând parcă să organizeze mintal ce va spune, şi, pe urmă, începea. Gândirea lui se constituia atunci, vie, direct în faţa noastră” (Vulcănescu: 1992, 27).
Ideile lui Nae Ionescu au fost transmise de elevii săi, care i-au redactat postum cursurile după notiţele pe care şi le făcuseră în sală. În Cursul de metafizică, Nae Ionescu spune că statul se bazează pe o democraţie coruptibilă. Parlamentarismul nu propune legi bine alcătuite, care să conducă statul către modernitate. În aceste condiţii, el crede că statul trebuie condus de „cete de voinici” şi că este nevoie de o reînnoire religioasă, ba chiar de un învăţământ religios, pentru combaterea protestantismului şi pregătirea unei renaşteri mistice, a unei revoluţii creştine. Spirit religios, Nae Ionescu susţine că ortodoxia ţărănească (idee care se regăseşte la toată generaţia, mai puţin la Emil Cioran) ar trebui să stea la baza noului stat, unul cultural. El vrea un stat condus de biserică, deşi, ulterior, condamnă amestecul bisericii în treburile politice, schimbându-şi (de mai multe ori) părerile politice de-a lungul vieţii. Nae Ionescu introduce teme care nu au mai fost discutate până atunci în filozofia românească (filozofia gramaticii), teme provocatoare, moderne. În opinia sa, filozofia e strâns legată de experienţa fiecăruia şi trebuie trăită.
Polemizând cu elevii săi, Nae Ionescu nu a reuşit să închege în jurul său minţile strălucite ale acestei generaţii, să-i păstreze în ţară, să-i unească. Fiecare a ales să meargă pe alt drum, adoptând altă viziune, propunând alte soluţii pentru realizarea unei Românii culturale. Dezbaterile, punctele de vedere diferite ce coexistă în discursurile tinerilor intelectuali ai anilor ’30 fac dovada unui climat efervescent, care a dus la dezvoltarea culturii şi filozofiei române. Însă ideile politice radicale ale lui Nae Ionescu (refuzul regimului democratic, încrederea în dictatură) au împins generaţia criterionistă într-o direcţie total greşită, determinându-i pe unii dintre discipolii săi să se abandoneze unor fantasme politice pentru care sunt judecaţi şi astăzi. Contextul social-politic interbelic european (instalarea unor regimuri politice autoritare sau dictatoriale în majoritatea ţărilor europene) şi contextul socio-politic al României interbelice (criza economică şi politică, erodarea democraţiei româneşti) au avut şi ele o influenţă majoră asupra tinerilor intelectuali, împingându-i către doctrina legionară. În programul generaţiei nu a existat, la început, nicio proiecţie politică, însă, treptat, mulţi membri au trecut de partea mişcărilor de dreapta (Mihail Polihroniade, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi alţii), deşi nici stânga politică nu duce lipsă de reprezentanţi (Petre Pandrea etc.). Au existat şi tineri care au reuşit să se menţină neutri (Mircea Vulcănescu) sau care au oscilat între apolitism şi democraţie (Petru Comarnescu, Sandu Tudor şi alţii). Stăpâniţi de un impuls radical-revoluţionar, membrii noii generaţii gândesc şi imaginează soluţii de creştere a naţiei române, dar fără să se pună în pielea potenţialelor victime.
Din acest punct de vedere, putem vorbi de un eşec politic al generaţiei ’27. Această generaţie strălucită s-a risipit, unii au fost închişi sau au murit în închisoare (Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Ţuţea), iar alţii au plecat din ţară (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu), cunoscând izbânda şi având succes în mod individual. În furia tinereţii, ei au avut viziunea unor lucruri extraordinare care s-au impus, mai apoi, în cultura occidentală, legate direct de numele lor: Mircea Eliade - istoria religiilor, Eugen Ionescu - teatrul absurdului, Emil Cioran - nihilismul. Deşi au început ca o generaţie foarte puternică, criterioniştii nu au reuşit să se menţină uniţi.

Bibliografie

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.
Cioran, Emil – Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
Eliade, Mircea - Profetism românesc, I, Itinerariu spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii româneşti, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990.
Eliade, Mircea – Profetism românesc, II, România în eternitate, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990.
Eliade, Mircea, Şantier, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1991.
Ionescu, Eugen – Nu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
Ionescu, Nae - Tratat de Metafizică, Curs inedit, stenografiat şi transcris de Dumitru Neacşu, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Roza vânturilor, 1999.
Noica, Constantin – Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978.
Simion, Eugen – Fragmente critice, IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
Vulcănescu, Mircea – De la Nae Ionescu la «Criterion», Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, ediţie îngrijită de Marin Diaconu .
Vulcănescu, Mircea – Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
Vulcănescu, Mircea – Pentru o nouă spiritualitatea filosofică, Dimensiunea românească a existenţei, Cuvânt înainte de Constantin Noica, Bucureşti, Editura Eminescu, 1992.




sus